Eram în Italia de vreo patru-cinci  luni când, pe la începutul lunii decembrie, familia la care locuiam a început să primească vizite seară de seară. Se adunau în garajul din curte, care garaj era de mărimea unui teren de fotbal.

Erau oameni de toate vârstele, întotdeauna cam 20, care făceau schiţe, scenarii, planuri, beau ceai şi ascultau muzică, ca într-o mare familie. Se pregăteau pentru carnavalul din februarie.

Nu reuşeam să pricep cum nişte oameni maturi îşi pierd serile construind un car alegoric cu materiale cumpărate din banii lor. Stăteam seara cu ei, îi urmăream, îi ascultam şi uneori le dădeam o mână de ajutor.

Italienii au contruit un fel de suport prevăzut cu roţi, peste care au pus o platformă reprezentând o scenă.  Au scris o scenetă, şi-au împărţit rolurile şi au făcut repetiţii, au făcut costume, dar în acelaşi timp au şi muncit la finisarea carului. Acesta reprezenta o navă cu care ei, viitorii piraţi, urmau să se plimbe prin satele vecine la parada carelor alegorice din februarie.

Eu tot nu reuşeam să înţeleg ce îi făcea să fie atât de entuziasmaţi, dar bucuria lor era molipsitoare.

A venit luna februarie, luna multaşteptată. În fiecare zi a lunii câte un sat îşi scotea carul în piaţă, îşi jucau micuţa scenetă şi permiteau copiilor să se urce şi să se joace acolo. Am fost în trei dintre satele din împrejurimi, am admirat măiestria cu care fuseseră construite carele, am râs şi am aplaudat.

La sfârşitul lunii carele din toată provincia au plecat într-un turneu, pentru a fi văzute şi preţuite. Abia când au ajuns în satul nostru am înţeles entuziasmul celor care munciseră doua luni. Muzică, măşti, costume multicolore, confeti, spectacol, atmosferă de basm. Ore întregi au defilat carele, ore întregi ne-au aruncat de la înălţime confeti şi bomboane, ore întregi am cântat cu ei şi m-am simţit copil.