Nu am înţeles niciodată care este rostul exact al naşilor de botez, deşi am şi eu aşa ceva. Poate din cauză că i-am văzut doar de câteva ori în viaţă, poate  pentru că nu am educaţia religioasă necesară, nu ştiu. Dar ştiu sigur că mi-am văzut naşii la propriul meu botez (normal că nu îmi amintesc, dar trebuie să fi fost acolo, nu? ), că i-am mai văzut o dată când aveam vreo patru ani, când am fost cu mama la ei, i-am văzut după încă opt ani, când au venit din Bucureşti să ne viziteze şi am mai văzut-o pe naşa o dată, când aveam 20 de ani. Tot ce ştiu despre ei încape în două, trei propoziţii: au două fete, naşa este educatoare la o grădiniţă, iar naşul este pilot pe elicopter (dacă nu au ieşit la pensie). :))

Dar băiatul meu este chiar mai puţin norocos în privinţa naşilor. Patronii la care lucram în perioada în care am fost însărcinată m-au tot rugat să îmi boteze copilul (nu îl botează preotul? ), dar eu am refuzat politicos şi am ales să îi fie naşi un coleg de servici şi soţia lui. Dar fata lor cea mare şi-a dorit atât de mult să îl boteze, încât colegul meu a decis că ea va fi naşă. Dar, după botez, toţi cei din familia lui îi erau naşi băiatului meu. Ne vizitam foarte des, ne făceam reciproc tot felul de cadouri

După câteva luni, naşa “bătrână”(soţia colegului), văzându-mă intrând pe poartă, îşi strigă soţul:

-Nelule, a venit Vienela cu ăla mic…

Apoi s-a întors spre mine senină şi m-a întrebat cum îl cheamă pe cel mic, pentru că a uitat. :)) Când Ionuţ avea 7 ani, năşica lui, fata colegului meu, o tipă extraordinar de bună, a murit, la doar 30 de ani. De atunci nu am mai intrat în curtea lor decât o dată. Am fost atât de nemulţumită de felul în care se purtau cu nepotul lor, băiatul celei care abia murise, încât mi-am jurat că nu mai calc pe acolo.

Întrebarea mea este: ce rost au naşii de botez, care este motivul pentru care nişte oameni ne sunt naşi, dacă tot nu avem mai târziu legături cu ei?