Aseară am discutat în privat cu una dintre bloggeriţele foarte dragi mei, Cuvânta. Ce a făcut Cuvânta când am terminat de vorbit? S-a apucat să scrie un articol  despre Vienela, un articol atât de elogios, încât nici nu mă recunosc în el. Poate mai mult decât articolul, pe mine m-a impresionat felul în care Cuvânta a încheiat discuţia noastră de pe facebook: “omule, îmi vine să-ți fac o pâine caldă și nu vreau să te supăr cu nimic niciodată”.

Ceea ce nu spune Cuvânta în articol este că am şi eu momentele mele întunecate, am şi eu griji, am şi eu gânduri pesimiste. Nu sunt cu toată lumea aşa cum sunt cu ea, nu pot zâmbi chiar oricui, nu simt nevoia să ajut chiar pe oricine, nu simt nevoia să povestesc altora despre problemele mele. Nu ştiu dacă este vorba neapărat despre diplomaţie, aşa cum spune ea. Mai degrabă este simpatia care mă atrage spre ea, respectul faţă de inteligenţa ei, dorinţa de a o ajuta să fie mai veselă, mai optimistă, să vadă că viaţa este frumoasă. ;)
Scriu în primul rând pentru că asta îmi face bine, mă ajută să îmi pun gândurile în ordine şi îmi dă senzaţia că am mulţi prieteni (adică ceea ce îmi lipseşte în viaţa reală). Dacă mai pică şi un bănuţ din când în când, cu atât mai bine. Dar pentru mine scrisul rămâne o portiţă prin care mă eliberez de stres, o portiţă prin care îmi fac cunoscute lumii visurile, dorinţele, nevoile, trăirile interioare şi speranţele pe care le am pentru lumea în care trăim.

Am sfătuit-o aseară să încerce să schimbe stilul în care scrie, să ia exemplu de la Mixy, care face haz de necaz mereu, care vede ceva amuzant în orice întâmplare. Sunt sigură că ar funcţiona, deşi Cuvânta este sceptică. Atunci când te iei singur peste picior, scapi de senzaţia că viaţa te ia peste picior. Cei care sunt părinţi ştiu că există o perioadă în care copilul are nevoie de toată atenţia, o perioadă în care viaţa părintelui şi dorinţele lui trec pe locul doi. Atunci părintele simte că viaţa lui s-a sfârsit, că nu mai poate evolua, că stagnează într-o bulă de săpun colorat şi parfumat. Asta este ceea ce i se întâmplă bloggeriţei noastre.

Are o minte iscoditoare şi obişnuieşte să despice firul în patru. Ochii ei nu percep nuanţele de roz. Vede doar gri, iar asta o face să sufere, să îşi dorească ceea ce nu are. Se relaxează ocupându-şi mâinile cu diverse activităţi. Nu cred că asta este soluţia. Cuvânta are nevoie de o preocupare care să îi ţină mintea absorbită, nu mâinile, un ceva care să nu îi mai dea timp să se gândească la “torturile unui suflet chinuit”, la “neîmpliniri, frică şi angoase”, un ceva care să îi scoată din cap gândurile nesănătoase. Are nevoie de motivaţie, are nevoie să înţeleagă că viaţa nu s-a sfârsit, că un copil drăguţ, un soţ care iubeşte stabilitatea dată de casă, maşină, firmă, un job care nu ridică probleme, nu înseamnă că ai ajuns la capătul evoluţiei.

Care este pentru voi capătul evoluţiei? Cu ce credeţi că ar trebui să îşi ocupe Cuvânta mintea, pentru a scăpa de gândurile negativiste? Spune despre ea că este “doar un cronicar umil și decrepit al unui om care încă iubește viața”. Aş vrea să o învăţăm să iubească şi ea viaţa, aşa cum o iubesc eu, deşi viaţa mi-a dat câteva şuturi puternice în dos.