Nu se vedea un nor pe cer, nu se simţea nici o adiere de vânt, iar soarele urca victorios, încălzind pământul. Mă trezisem devreme, mâncasem şi aşteptam să fie gata sora mea şi verii noştri, să putem pleca la ştrand. Mama mea şi tuşa, sora tatălui, se ocupaseră de tot, iar acum ne grăbeau, să nu ne prindă căldura pe drum.
Am plecat gălăgioşi, cu mâinile pline de plăsuţe în care duceam colaci, mingiuţe, prosoape şi jucării. Mama şi tuşa cărau greul, păturile şi mâncarea. Îmi plăcea mult ştrandul din Carei, mi se părea diferit de cele din Ploieşti, oamenii păreau mai veseli, mai prietenoşi, mai educaţi, iar apa era atât de caldă şi curată…
Pe la jumătatea drumului, probabil din cauza gălăgiei pe care o făceam, ne-a atacat o haită de câini. Mârâiau şi lătrau, îşi arătau colţii albi, încercând să ne intimideze. Au avut un succes instantaneu. Simţind-o pe mama speriată, am început să ţipăm, deşi acasă nu ne speria nici un câine, oricât ar fi fost de mare sau de agresiv. Nici tuşa nu a reuşit să îşi păstreze calmul, aşa că ne-am văzut înconjuraţi de cei 7-8 câini, pe o stradă pustie.
Nu ne-au lăsat să aruncăm cu pietre în ei, de teamă să nu îi întărâtăm mai tare. În schimb, au găsit o soluţie neaşteptată, pe seama căreia s-au făcut ani întregi glume în familia noastră. Nu trebuie decât să vă imaginaţi scena pentru a înţelege ce face frica din nişte oameni care în restul timpului erau cu capul pe umeri: patru copii, din care cel mai mare avea vreo şapte ani şi două femei încărcate de bagaje, pe străduţa aceea pustie, înconjuraţi de câini.
De unde au scornit acel cântecel cu doar două versuri, eu nu îmi amintesc, dar ştiu că am stat pe loc, tremurând de frică şi repetând stăruitor aceleaşi cuvinte, deşi îmi dădeam seama cât de ridicoli păream în ochii oricui ne-ar fi văzut.
După un timp, câinii au renunţat la atac, probabil pentru că nu mai păream periculoşi, aşa nemişcaţi şi murmurând ca pe o litanie cântecelul. Dar nu ne-a mai fost gândul la ştrand. Ne-am întors acasă, unde am făcut băi de soare pe iarba din curtea mătuşii.
Pentru că străzile din România sunt pline de maidanezi care atacă pe neaşteptate, vreau să vă învăţ şi pe voi acel cântecel:
“Ţine-i, Doamne, până voi trece,
Cu un pahar cu apă rece. ” :-P :))
Sunt pline de maidanezi si nu se ia nici o masura, asta e problema mai mare …
:))) =)) ft tare cantecelu :P
Eu zic ca probabil aveau potaile simt muzical si n-au mai suportat :D
Bine ca mi’ai zis:)) o sa tin cont de cantecel:-? Nu de alta, dar eu am probleme cu ei de fiecare data cand ies din scara:| parca am un ditai semnul pe mine ca ma repereaza de la distanta foarte mare:))
Din fericire am o imaginatie vizuala puternica, asa ca pot sa “vad” scena si mi se pare atat de amuzanta ca am ras vreo 5 minute :))) Pacat ca nu putem auzi si melodia.
Cantecele ajuta la o respiratie normala, poate din cauza asta au plecat cainii, pentru ca voi ati inceput sa respirati normal si n-au mai simtit amenintare sau frica. Eu asa am invatat sa inot, cantand. Nu zic ce, ca e la fel de amuzant :D
Hahaha…sigur -daca o sa incep eu sa cant, vor fugi mancand pamantul ! :)
Bun orice remediu împotriva lor.
Ar fi cazul să facă ceva să rezolve problema asta. A trecut deja de orice limită, dar văd că nu e nicio speranță prea curând.
Cântecelul să trăiască! :) :) :)
Ha, ha, ce idee nastrusnica si amuzanta!
Trebuie sa-l pun pe fiul meu sa invete cantecelul. :(
Din cate stiu, cainii nu se sperie la strigate/tipaturi. Mai degraba se sperie la o voce groasa, de barbat. Mi-a explicat Ovidiu de ce, dar nu mai tin minte. Pe mine m-a muscat de fata un caine, cand eram mica.Si acum mai am semnul:)
Mie nu mi-e frica de cainii de pe strada, de fapt nu mi-e frica de caini. Si nu vorbesc ca o persoana care n-a patit nimic. Chiar am si fost atacata de doua ori: o data unul si-a infipt doi colti intr-o cizma si alta data unul mi-a sfasiat o pereche de blue-jeans… tot nu mi-e frica.
Parca va vad…bietii de voi… Bine ca nu s-a intamplat nimic.
Doamne poate suna a lasitate dar pe unde ii vad ocolesc creca pe la zeci de metrii. Mi-e frica si ce ?