A fost odată ca niciodată… A fost un moş bun, atât de bun, încât presăra pe pleoapele copilului pulbere magică de stele, îndepărtându-i teama de întunericul nopţii, făcându-l să viseze frumos şi să se trezească voios, plin de energie şi roşu în obrăjiori. Moşul obişnuia să îi cânte încetinel la ureche copilaşului un cântecel duios, liniştitor: “mugur, mugur, mugurel…”.

Încurajat de mamă, odorul se lăsa legănat de braţele viguroase, dar blânde ale moşului, trecând domol în lumea viselor. Acolo întâlnea seară de seară personaje din poveştile pe care le iubea. Vorbea în somn cu Alice din Ţara minunilor, o sfătuia să nu mănânce prăjitura, pentru că va creşte prea mult şi nu va mai putea încăpea pe uşa cea mică. Râdea de păţania lupului cel rău alături de Cei trei purceluşi. Urca voiniceşte muntele alături de Croitoraşul cel viteaz, pentru a-şi dovedi isteţimea în faţa uriaşului.

De fiecare dată, moşul venea însoţit de îngeraşi. Ei mângâiau cu delicateţe genele puiului de om, îi legănau trupuşorul fraged, ca al unui crin, pentru a-l face să adoarmă “frumos şi lin”. Încrezător, copilaşul se lăsa condus în lumea viselor de către blajinii îngeraşi. Se întâmpla uneori să tresară în somn, atunci când zefirul adia pe lângă pragul uşii. Mama era lângă el, îi domolea spaimele, îi povestea despre musafirul “şăgalnic şi pribeag”, vântul lin, călduţ, de primăvară, iubit de toţi.

Cuibărit în pături pufoase, copilul asculta toropit de somn, în liniştea casei, povestea zefirului care se pregătea de culcare după o zi încărcată, istovitoare, în care alergase pe la fiecare să lase o boare parfumată. În căsuţa caldă se strecura aroma de bomboane, narcise şi panseluţe, un amestec de parfumuri care vrăjea copilul, făcându-l să creadă că a sosit Zâna cea bună, cu bagheta ei magică.

 

 

Prin geamul întredeschis intra pe furiş în casă o gâză mică, trimisă de iubitorul,blândul şi dulcele zefir. Purta cu ea o scrisorică, pe care mama o citea pruncului încetinel. Pe rând, moşul, îngeraşii, zâna cea bună, zefirul, micuţa gâză şi mama îi spuneau “noapte bună” odorului. Îl legănau plini de dragoste şi îi vegheau somnul, îl apărau de rele şi de spaime, îi trimiteau vise plăcute, lăsându-l în compania fermecătoare a personajelor de poveste.

Îi recitam cu drag copilului meu, seară de seară, poezia Cântec de leagăn, scrisă de Şt. O. Iosif, cea care m-a inspirat să aştern pe foaie această poveste parfumată, iar el o asculta fermecat, fără a se plictisi vreodată.

 

“Hai odor, hai păsărică,

Dormi, o, dormi fără de frică.

Să te-alinte,

Moş cuminte

Şi să-ţi cânte-ncetinel:

“Mugur, mugur, mugurel”…

 

Îngeri vin tiptil şi-alene,

Să te mângâie pe gene

Şi mi-ţi leagă-n

Dulce leagăn

Fraged trupuşor de crin,

Ca s-adormi frumos şi lin…

 

Ce tresari? Nu-i nime, nime…

Linişte şi-ntunecime.

Doar zefirul,

Musafirul,

Cel şăgalnic şi pribeag,

A trecut pe lângă prag…

 

Şi-a trimis o gâză mică,

Să-ţi aduc-o scrisorică

Şi să-ţi spună

Noapte bună,

Că şi el, sătul de drum,

Merge să se culce-acum…”