Când ți-o frige buza mai tare…

Astăzi (8 septembrie 2017)… ai putea crede că yahoo a avansat suficient cât să nu le mai pună piedici utilizatorilor de mail, însă nu e așa. Oricum aș încerca, nu pot recupera o adresă din cauză că nu mai am numărul de telefon pe care l-am oferit când am facut contul. Urarea mea de bine: _)_ yahoo! În casă… și probabil pe întreaga scară de bloc mi se poate auzi vocea isterizată de nervi, între două versuri fredonate odată cu Imagine Dragons – Demons.

Mă gândesc… deseori la toți ani pierduți aiurea, cu convingerea că nu trebuie să știu engleza perfect, că nu are la ce să îmi folosească. Sper… să îi pot recupera, la fel cum sper să pot recupera tot timpul pierdut fără să trec prin blogosferă… E adevărat, mi-am aglomerat zilele de bunăvoie și nesilită de nimeni. Mă joc deseori cu pisicile mele…, iar asta îmi dă o stare de bine. Doar cel care nu are pisică în casă nu știe câtă veselie aduc micile feline.

Mai greu este cu Bruno, câinele meu…, pe care ieri l-am dus, dintr-un impuls de neînțeles, la părculețul prin care nu a mai călcat de un an și jumătate (din motive de mizerie și agresivitate). Bucurie dublă pe mustăcioarele lui, care s-au delectat cu mirosuri noi, apoi cu o jucărie uitată/pierdută/abandonată de alt cățel. A alergat cu sfoara aia plină de noroi până când am amețit eu urmărindu-l. Prin Ploieşti… sunt prea puține locuri în care să îmi duc animalul de companie să se joace.

Când nu ne atacă maidanezii, îi atacă Bruno pe ei, așa că am doar două variante: ori îl plimb prin fața blocului, riscând să mă cert cu toți nebunii, ori umplu borseta de carne, să mă asigur că e atent la mine, nu la alți câini. Astăzi am cedat nervos când l-am văzut cum latră la doi bieți căței, amândoi puțin mai înalți decât pisicile mele. Supărată că nu mă ascultă, m-am lăsat pe vine și i-am prins botul în mână. L-am ținut așa până a început să plângă.

Pare crud, însă a avut efect. La întoarcere am întâlnit un câine mai mare, tot al nimănui. I-am spus lui Bruno să fie cuminte. Cu toate că maidanezul era băiat și își plimba codița prin fața noastră, Bruno l-a ignorat cu eleganță. Deci se poate! Cu acest gând în minte, am un lucru plănuit pentru săptămâna viitoare…: să îi scot câinelui în cale cât mai multe provocări de acest gen. Dacă nu-i place să mă asculte cu vorba bună, cu iubire și recompense, poate o va face când își va simți botul strâns în mana mea.

Ar trebui să aleg un citat/proverb favorit… care să se asorteze stării mele.  Voi cita direct din gândurile care îmi trec acum prin cap: “Te aștept la cotitură, madam. Pentru toate figurile tale de acum, când ți-o frige buza mai tare îți voi întoarce spatele și îl voi ruga și pe Mihai să procedeze la fel. Până atunci, ia un block, că m-am saturat să îți tot plimbi mutra ipocrită prin facebook-ul meu!”

O fotografie preferată… flori de câmp.

Jurnal de femeie simplă, pagina 110