Când puiul vrea să zboare

La fel ca orice tânăr de 19 ani care se respectă, Ionuţ a ciocnit un pahar de bere duminică, în cinstea vărului său, care îşi serba onomastica. Şi tot ca orice tânăr care se respectă, după bere a început să îşi facă planuri de viitor.  Recunosc că m-a luat prin surprindere şi m-a cam lăsat fără cuvinte. Credeam că îmi cunosc bine copilul, dar episodul de duminică mi-a dovedit că mă înşelam amarnic, că prin capul lui trec gânduri ce nouă ne rămân ascunse.

Prima chestie cu care m-a lăsat mască a fost decizia de a pleca pentru o zi la mare, pe 1 mai. Din senin. I s-a făcut dor de mare şi a vrut să ştie dacă suntem de acord să îi finanţăm plecarea. Ştiind că nici nu a vrut să auda de ieşirea noastră la munte, ştiind că prietenii lui se decid greu să iasă din casă, ştiind că profită de orice ieşire a mea pentru a sta mai mult la calculator, hotărârea lui m-a surprins într-un mod plăcut. Am acceptat imediat, de teamă să nu se răzgândească.

Nu a spus prea multe despre mare, dar mie mi s-a făcut dor imediat de valuri, de plajă, de nebunia de pe litoral. Mă uit la banii pe care îi avem în casă şi stau precum măgarul din poveste: să merg la munte sau la mare pentru o zi? Plecarea lui Ionuţ era programată pentru această noapte, dar nu a reuşit să convingă decât un băiat să meargă cu el. Toţi aveau deja planuri sau nu au bani suficienţi. Dezamăgit, mi-a spus la prânz că nu mai pleacă nicăieri. Nici nu intră în discuţie o plecare în familie, cu mama şi cu tata… 🙂

Cea de a doua decizie pe care a luat-o m-a cam speriat şi mi-a dat de gândit. Spunea că ar vrea să se angajeze în armată, să stea departe de noi o perioadă, să aibă banii lui, munciţi de el şi să fie independent, să vadă dacă se poate descurca. Nu ştiu ce să cred, nu ştiu ce să spun… Pe de o parte mă tem pentru el şi pentru viitorul lui, pe de altă parte îl apreciez pentru că vrea să zboare necontrolat de părinţi. Angajat în armată sună mai bine decât alpinist utilitar, dar tot nu este ceea ce şi-ar dori o mamă de la unicul ei fiu.