E doar un copil. Un copil căruia au început să îi apară fire albe de păr și riduri. În fiecare săptămână își găsește alte jucării. Își ocupă cu ele timpul, în loc să facă treburi importante, cum fac toate ființele care au capul pe umeri. De fapt, și ea îl are, numai că trebuie împinsă de la spate. Eu prefer să nu îi mai fac morală. Am observat că e în zadar. Aleg să o păzesc mai ceva decât își păzesc rușii fetele, să o apăr chiar și împotriva voinței sale, să îi amintesc uneori, printr-un lătrat, că trebuie să revină la realitate, că și-a luat deja prea multe jucării, pe care astăzi le ignoră. O voi trăda, o voi face de rușine pe blog, o voi lătra până când va înțelege că trebuie să lase aparatul cu care ne filmează.
Da, minunată lume, mami a noastră, în loc să se joace cu animăluțele sale, preferă să piardă vremea filmându-le. A avut răbdare și timp să stea cu ochii pe mine până când am lătrat. Primul meu lătrat surprins în direct, înregistrat și mai apoi aruncat în online. Din cauza acelui filmuleț s-a dus pe apa sâmbetei faima mea de câine simpatic și cuminte, de mielușel numai bun de mângâiat și răsfățat, de Brunuț dulce și haios. Acum știe multă lume că pot speria oamenii din senin, că furtuna vine pe neașteptate. Mai mult, mami are de gând să mă pândească și să mă filmeze când stau la geam și cert câinii care trec pe stradă. Nici nu vă puteți imagina ce înseamnă asta.
Să vă povestesc. De vreo două luni a apărut în cartier un câine. Akita inu. Un tânăr mândru, recalcitrant și curajos, care mă scoate din minți când își flutură coada pe sub nasul meu. Mai are și tupeul de a se opri în dreptul ferestrelor mele. Ridică privirea până la mine, latră fioros, apoi se repede la primul copac și îl udă, să lase urme olfactive care să trezească lupul din inima mea. Atunci văd roșu în fața ochilor și latru, latru cu furie, fugind de la stânga la dreapta și înapoi pe lângă pervaz. Mi se întâmplă chiar și să cad de pe canapea în astfel de momente, vă jur.
De vină este, desigur, mami, care nu vrea sub nici o formă să îmi descuie ușa. L-aș rupe în bucăți pe tânărul akita, să îl învăț bunele maniere. Mi-aș păstra codița lui stufoasă, ca pe o jucărie sau mai degrabă ca pe un trofeu. Dar mami nu are timp să mă asculte. Preferă să se poarte ca un copil, să piardă vremea filmând nimicuri. Păi ce, micuțul meu lătrat, amestec de invitație la joacă și avertisment trimis unui sunet necunoscut, ar putea impresiona pe cineva? Să mă vedeți data viitoare, când probabil mami va filma cearta mea cu enervantul akita inu.
A avut ieri această ocazie, însă nu a profitat. Eram afară, la colțul blocului, așteptând copiii, să mergem la plimbare. Am dat nas în nas cu rivalul meu în ale lătratului fioros. M-am smucit, m-am zbătut, am urlat. Nu a fost chip să ajung la el, că nici cealaltă doamnă nu i-a permis obraznicului să vină spre mine. L-a ascuns într-o scară de bloc, însă eu nu am observat, așa că l-am căutat vreme de cinci minute, mirosind fiecare fir de iarbă, fiecare urmă, fiecare adiere de vânt.
Când latră câinele… e semn că a venit vremea schimbărilor. Fiți atenți la ceea ce spune mami: “Când latră câinele meu, există riscul să îmi sară aparatul de fotografiat din mână. Bruno e un câine tăcut, care își face auzită vocea doar pentru a cere afară, pentru a atrage atenția când vrea să se joace sau când vede câini masculi. Dacă nu sunt atentă la el, întotdeauna mă face să tresar când latră.”
Lătraţi, lătraţi, lătraţi! :)
Latră, Bruno! Învaţ-o pe mami a ta cu lătratul tău. :D
Ha, ha, e asa liniste in casa, incat nu te poti obisnui cu latratul ala puternic venit din senin. :D Speram sa se obisnuiasca vecinii, sa nu ne faca vreo reclamatie. :)))
După Paşti, poate o să-ţi arăt poze cu Ursu al nostru. O să fie cu adevărat al nostru dacă o să ne mutăm la ţară. Pe mine m-a cam uitat, deşi am fost prieteni când era căţelandru. Dar poate reuşesc să-l fotografiez. Oricum trebuie să mă împrietenesc cu el din nou. E cel puţin cât tine de mare, dar el stă în curte, sărmanul. Dar nu mai stă şi în lanţ, cum stătea când trăia socrul meu. Se lasă legat, dar ştie să scape. Iese şi din curte, dar fără să atace pe nimeni, stropeşte doar nişte garduri. Însă e gata să sară la necunoscuţii care intră în curtea lui.
Poate c-o să scrie Grişka câte ceva despre el pe blogul lui. :)
Am observat ca se face valva mare referitor la cainii tinuti in lant, insa nu pricep cum si-ar putea pazi oamenii gradinile daca lasa cainii liberi. Pai Bruno cat alearga prin casa darama tot ce ii iese in cale… :)))
Mi-ar placea sa citesc o intreaga poveste despre Ursu, nu doar franturi de amintiri. ;)
sa vezi cum sar eu cand aude al meu soneria si pleaca direct din somn, demarand in mare viteza si latrand ca cel mai fioros caine.
Ha, ha, imi pot imagina cu usurinta, ca si pe aici tot asa se intampla. :)))