Început de depresie – rătăcită în propria minte
Am învățat să mă regăsesc rătăcindu-mă. Îmi era inima grea și aveam creierul cuprins de fierbințeală. Nu îmi cunoșteam locul. Mă simțeam rătăcită pe un drum ales de alții. Oriîncotro mi-aș fi îndreptat privirea, cerul avea aceeași culoare cenușie. Străzile erau toate la fel de pustii. Casele erau acoperite cu o peliculă de mucegai. Ah, și vântul, vântul acela rece, purtător de umezeală!
Din cauza lui aveam senzația că sunt prizoniera unui început de depresie. Umiditatea din aer ar fi putut fi doar amintirea lacrimilor vărsate de cei acum dispăruți fără urme. Unde sunt oamenii? Am rămas, oare, ultimii locuitori ai pământului?
Am învățat să mă rătăcesc
Speriată de propriile gânduri, i-am spus într-o zi soțului că aș vrea să ieșim la plimbare. Să ne “rătăcim” cu mașina pe dealurile înverzite. Să ne bucurăm de ciripitul păsărilor și de soarele blând care tocmai răsărea. Am lăsat în spate orășelul fără viață. Purtați de întâmplare ba spre stânga, ba spre dreapta, am străbătut sate adormite și câmpuri pătate de albul oilor ce pășteau netulburate. În urma noastră goneau doar ultimele frunze uscate pe care vântul le smulsese din copacii-mamă.
Nu poți înțelege sentimentele care mă încercau decât după ce trăiești pentru o vreme îndelungată în Scoția. Este o țară frumoasă, dar perioada toamnă-iarnă te poate băga ușor în depresie. Case gri, străzi gri, nori gri. Soarele este alb. Nici o pată de culoare nu înveselește firea. Aveam nevoie de o schimbare ca să pot ieși din deprimarea în care vremea și pustiul mă băgaseră. Așa am învățat să mă regăsesc rătăcindu-mă.
De atunci au trecut doi ani. Și tot atâta timp de când am transformat rătăcirea în obicei. De câte ori ne simțim plictisiți, încrâncenați, la un pas de depresie, ne urcăm în mașină și ne rătăcim pe drumurile necunoscute care ne ies în cale. Ne oprim să facem poze. Fumăm stând pe marginea drumului. Parcăm mașina în pustietate și ascultăm muzică. Facem planuri de viitor.
Anul acesta m-am rătăcit doar o dată
Uneori mergem la mare. Întotdeauna pe o plajă nouă, unde nu am mai fost. Oricât ar fi de frig, mă descalț și las nisipul să mă învelească, moale și blând. Cântecul mării mă liniștește. Îi cânt și eu, dar numai în gând. Dacă închid ochii, o simt cum mă îmbrățișează. E ca o mamă bună. Pentru mine, marea e cel mai bun medicament contra începutului de depresie. Îmi lipsește. E prea departe de noi. Deocamdată nu o pot vedea. A trecut prima primăvară scoțiană în care nu am fost la mare.
Singurul meu noroc a fost că vremea în perioada de lockdown mi-a dat senzația că locuiesc în Spania. Cu foarte puține excepții, toate zilele au fost însorite și călduroase, fără pic de vânt și fără ploaie. Ne-am rătăcit o singură dată, cu vreo zece zile în urmă, dar numai pentru că voiam să fac niște poze pentru articolul despre picnic.
Mulțumiri celor care mă ajută să mă regăsesc
În rest, mulțumirile mele se îndreaptă către Onix, care a înviorat atmosfera de când ne-a intrat în casă. Către Bruno, căci el e sufletul meu. Spre Mihai, căci fără el aș fi pierdută. Către sora și cumnatul meu, care îmi sunt mereu alături. Spre nepotul meu, căci el mă scoate mereu din starea de rahat pe care mi-o dau blogurile când nu funcționează bine. Către fiul meu, care a refuzat în ultimul timp să mă mai ajute la orice înseamnă internet, motiv pentru care am învățat o mulțime de lucruri noi. :D
Îndrept mulțumiri către Adi și Cristina, care sunt lângă noi chiar și când nu sunt. Către Milica, bloggerița care mă prinde mereu de mână și mă duce prin toate locurile dragi ei. Către voi, cei care mă citiți și îmi arătați că pe lume încă mai sunt Oameni. E prima dată de când locuiesc în Scoția când nu mă simt rătăcită și nici nu simt nevoia să mă rătăcesc. Am învățat să mă regăsesc rătăcindu-mă. Acum mă dezvăț.
Viața este culoare. Când totul pare cenușiu, colorează norii, zarea, lacrimile. Totul va deveni roz și viața va fi iar frumoasă.
Nici nu ajunsesem la paragraful in care ziceai ca te-a deprimat vremea din Scoția ca eu chiar asta voiam sa îți zic in comentariu.
Și voiam sa îți mai zic sa pui de o parte bani pt avion și cumpărături ca sa vii cu barbatu-tu in Los Angeles o săptămâna, doua ca sa ma vizitezi. Am zis doar avion și cumpărături pt ca nu vei avea nevoie de hotel pt ca vei sta in camera mea de oaspeți.
Am avut in vizita multe persoane: unii prieteni in rel Life, altii prieteni virtuali (ca tine) și pe toți i-am dat pe spate cu talentele mele de ghid turistic.
Wow, nu ma tenta, ca mi-a dor de o vacanta ca de mama. <3 Plus ca tare mi-ar placea sa vad America.