Câinii sunt mai buni decât unii oameni

Ai văzut vreodată ce se întâmplă atunci când doi câini găsesc un băț? Ai avut vreo clipă impresia că felul în care se poartă seamănă destul de bine cu al nostru, al oamenilor? Îți propun să studiem împreună pentru a afla dacă este sau nu adevărat. Să ne privim adânc în suflete și să ne întrebăm dacă ne-am simțit vreodată tentați să ne purtăm ca niște câini. Dacă am fost sau suntem câini în anumite privințe. Câinii sunt mai buni decât unii oameni.

Aici ai varianta audio, dublata de traducere si de filmarea folosita ca exemplu – Comportamentul cainilor vs Comportamentul oamenilor:

La început, când au găsit bățul, Bruno și Onix au fost doar mirați și entuziasmați de noua lor descoperire. Au mirosit, au pipăit, au studiat problema. S-au înțeles din priviri, ca niște camarazi adevărați care își cunosc interesul, și au trecut la treabă.

Au tras în stânga, au tras în dreapta, până când au aflat care erau slăbiciunile bățului. Fiecare dintre câini s-a așezat acolo unde a simțit că poate face față provocării. Pentru o vreme, au muncit cot la cot, dornici să se bucure de ceea ce le promitea noua lor aventură.

Apoi a sosit momentul multașteptat. Bățul s-a rupt. Ciudat. Nici unul dintre câini nu s-a bucurat. Știi de ce? Pentru că au observat imediat că cele două bețe rezultate erau de mărimi diferite. Unul era gros și lung, celălalt subțire și fragil.

Sigur că fiecare dintre câini și-ar fi dorit ca bățul mai mare să fie al lui. Într-o clipă au uitat că erau camarazi, că munciseră împreună pentru a ajunge la rezultatul dorit.

S-au ridicat în picioare, să pară mari și fioroși. S-au mârâit unul pe altul. Au tras de băț, fiecare dintre ei sperând în gând că bățul va rămâne la el. Nici un câine nu s-ar mulțumi cu bucata mai mică, nu?

Onix a mai verificat o data bățul mai mic. Nu crescuse deloc. Era tot subțire și fragil. Un băț inutil, care nu îi aducea nici o satisfacție.

S-a întors la bățul cel mare, peste care Bruno se făcuse deja stăpân. Îi era ciudă. Nu putea să renunțe, așa că l-a mai provocat pe Bruno la o scurtă luptă. S-au încordat amândoi, au tras în stânga și în dreapta, au mârâit.

Degeaba. Bruno, ajutat de noroc și de faptul că este mai mare, s-a bucurat de recompensa primită. Onix, mai mică și mai puțin norocoasă, nu a avut altceva de făcut decât să se uite la Bruno cum adeverește proverbul “cine poate, oase roade, cine nu, nici carne moale”.

Din păcate, eu nu îți pot spune ce a simțit Onix. Ea e doar o cățelușă cu suflet bun, care trece repede peste astfel de supărări.

Știi ce apreciez eu la Onix? Faptul că niciodată nu se poartă de parcă ar spune “de ce Bruno are și eu nu?”.

Onix are o mentalitate sănătoasă de viață, care pe termen lung îi este foarte utilă. De câte ori trece prin astfel de situații, cățelușa mea studiază problema pe toate părțile, urmărește ce face Bruno și învață.

Vrea să devină la fel de bună ca el sau, dacă e posibil, mai bună. Și jur că de foarte multe ori Onix chiar reușește. Câinii sunt mai buni decât unii oameni, eu asta simt.

Despre oameni și câini, despre bunătate și răutate. Crezi si tu despre câini că sunt mai buni decât unii oameni?

Spuneam la început că uneori am impresia că noi, oamenii, avem un comportament asemănător cu al câinilor. Voi detalia imediat. Puțintică răbdare, te rog. Știi ce este dureros? Faptul că noi, oamenii, se presupune că putem gândi, că putem distinge binele de rău și că ne putem schimba comportamentul pentru a deveni mai buni, mai curați sufletește, mai umani.

Dar câți dintre noi chiar încearcă asta? Câți oameni cunoști care să se bucure cu adevărat, din toată inima, când camaradul lor/prietenul lor/vecinul lor prinde bățul cel mare? Îți răspund eu: atât de puțini, încât nu îți vine nici unul în minte acum, nu-i așa?

Putem lua ca exemplu orice situație de viață. Voi alege să exemplific cu ajutorul lui X și Y, două persoane care lucrează în același loc. Au un job oarecare și par amândoi la fel de pricepuți. Tot împreună fac planuri pentru a primi o mărire de salariu. Ce să îi spună șefului? Cum să îl convingă? Cum să îl mulțumească? La ce trucuri să apeleze?

Muncesc din greu amândoi, se sfătuiesc, trag la aceeași căruță, după cum am spune noi, românii. Y este mai inteligent, mai harnic și se documentează zilnic pentru a ajunge la performanță. X are și el anumite calități, dar nu toate îi sunt de ajutor în munca pe care o face.

Vine apoi ziua când șeful trece pe lângă ei și îi salută. X răspunde scurt, cu o mutră serioasă, căci este ocupat să rezolve o anumită situație care îi dă bătăi de cap. Y, în schimb, își pune pe chip un zâmbet larg și se apucă să îi explice șefului ce fac ei acolo, cum lucrează de zor să rezolve problema și care este contribuția fiecăruia dintre ei.

Șeful este foarte mulțumit și, într-un acces de dărnicie, îi promite lui Y o mărire de salariu pentru toate eforturile sale. Eh, acesta este momentul în care prietenia dintre X și Y dispare de parcă nici nu a fost vreodată. Y pășește mândru, aproape fără să se uite către fostul său prieten, convins că a meritat să primească mărirea de salariu.

X, negru de supărăre, nu înțelege de ce șeful a considerat că numai Y merita să fie recompensat. Nu înțelege de ce este ridicat Y în slăvi, când tot meritul pentru munca serioasă îi aparține lui X.

Se întreaba X vreo clipă dacă și unde a greșit? Se întreabă ce ar fi putut face în plus pentru ca șeful să îl vadă și pe el, să îi aprecieze toate eforturile și să îl trateze cu același respect cu care a fost tratat Y? Sau se închide în sine și se înveninează singur, considerând că Y, fostul său prieten, este vinovat pentru eșecul său? Începe oare X să îl vorbească de rău pe Y la toți cei pe care îi întâlnește?

Desigur, pornind de la această situație se poate discuta până mâine pe subiect, însă nu acesta este scopul poveștii. Eu vreau astăzi doar să fac o paralelă între comportamentul câinilor și al oamenilor. Să vorbesc despre cum se schimbă relațiile dintre oameni în clipa când unul dintre ei ajunge într-o poziție mai bună. Despre cum oamenii devin aroganți când ajung în vârf și despre cum ceilalți, rămași în urmă, se sufocă de furie și de ciudă.

Până la un anumit punct, mie mi se pare că ne comportăm precum câinii din poveste. Mai târziu, devenim oameni, cu toate păcatele omenești agățate la vedere.

Spune-mi într-un comentariu părerea ta și nu uita să dai like dacă am reușit să te pun pe gânduri. Crezi că oamenii ajunși sus devin aroganți? Crezi că oamenii rămași în urmă aproape că se sufocă de ciudă? Consideri că ar trebui să învățăm de la câini sau că va veni ziua în care ei, trăind printre oameni, vor ajunge să se comporte ca noi? Câinii sunt mai buni decât unii oameni, asta e părerea mea sinceră.