Cainele meu, sufletul meu
Nu cred ca mai exista om pe pamant care sa nu stie ca Bruno este sufletul meu, inima mea, fiinta care probabil ma cunoaste cel mai bine. Cu el am nenumarate povesti si amintiri. Mi -a intamplat chiar, cu ani in urma, ca o doamna care imi citea fiecare articol de blog sa se arate exasperata de faptul ca scriam zilnic despre el pe aici, indiferent de tema pe care o abordam in articol. M-a deranjat remarca ei. Pentru mine, cainele meu e sufletul meu, suntem inseparabili si mi se pare absolut firesc sa il amintesc in textele mele.
In plus, de multe ori Bruno si mai nou si Onix sunt exact personajele centrale ale povestii. Cui nu ii place sa afle noutati despre viata noastra si despre cum ne mai distram, e liber sa se dezaboneze. Eu nu pot si nu vreau sa tin oamenii cu forta langa mine.
Si acum, sa trecem la subiectul acestui mic articol. Nu vreau sa las trecutul sa imi intunece in vreun fel prezentul care si asa este cenusiu din cauza vremii din Scotia si a faptului ca ma cam lasa calculatorul si nu imi permit momentan sa imi cumpar altul.
M-am trezit gata obosita, cu picioarele amortite. Atat Mihai, cat si Onix, considerasera ca se doarme perfect pe mine, ca pe o perna moale. M-am tras intr-un colt de pat si am incercat sa mai adorm, dar nu s-a putut, caci in somn au venit dupa mine.
M-am enervat si le-am facut poze, sa am dovezi ca nu imi lasa niciodata loc. Nu vi le pot arata, pentru ca Mihai era extrem de sumar imbracat.
In fine, am coborat din pat bombanind:
-Bruno, urca tu peste ei, puiule, si arata-le ce inseamna sa doarma un monstru greu pe picioarele obosite.
Dupa un minut, mi-a trimis Mihai poza asta.
