1988. Eram foarte tânără, nu știam mare lucru despre rasele de câini și nici prea multe surse din care să mă informez nu aveam. Despre Sultan știam doar că e(ra) un pui de câine de la stână. Băieții din bloc mi-au spus că e ciobănesc. Probabil nici ei nu știau pe atunci mai multe despre ciobănești și despre toate ramificațiile lor. În mintea mea, Sultan a rămas ciobănesc și atât.
Când m-am decis să scriu povești cu câini, mi-a trecut prin cap să aflu întâi ce soi de ciobănesc a fost negruțul meu, căci între timp auzisem că ar exista ciobănesc caucazian, ciobănesc mioritic, ciobănesc carpatin, ciobănesc de Bucovina… Internetul mi-a returnat imagini interesante, însă nimic concret referitor la vreun ciobănesc de culoare neagră. Cel mai bine semănau cu Sultan al meu ciobăneștii mioritici, motiv pentru care m-am convins pe mine (și probabil pe cei care au citit filele de jurnal) că asta am avut “la ușă”.
Acesta este manuscrisul unui Sultan, scris cu lacrimi colorate. Jurnalul a rătăcit prin lume mulţi ani, neştiut de prea mulţi oameni şi s-a întors acolo unde îi era locul, pentru a fi mărturie a existenţei lui Sultan. Am ascuns durerea în adâncuri și am ferecat-o cu șapte lacăte, ca să îmi pot continua viața. Foarte mulți ani nu am putut pronunța numele lui Sultan. Nu am putut vorbi cu nimeni despre el. Am încercat să îl alung de câte ori a venit să îmi spargă zidurile și să iasă la suprafață, printre alte amintiri. Iti promit ca povestea va trezi in tine emotii dintre cele mai diverse. Vei rade, vei plange, vei ramane pe ganduri.
Mai mult, am furat de pe internet o schiță a unui ciobănesc mioritic și am colorat-o puțin, în așa fel încât să semene cu Sultan. Patru ani au trecut într-o clipă. În tot acest timp am fost convinsă că mi-a bucurat viața un câine ciobănesc mioritic ale cărui trăsături nu respectau întocmai standardele rasei. Apoi mi-a ieșit în cale un colaj care m-a luminat pe deplin.
Pe lângă toate cele amintite mai sus, mai există o rasă, mai puțin cunoscută printre cei care nu vând și nu cumpără așa ceva – câinele ciobănesc corb. Abia atunci când l-am văzut am putut spune, cu toată convingerea: da, câinele meu era ciobănesc corb din cap și până în vârful cozii.
Standarde pentru câinele ciobănesc corb
“De talie mare, impozant, curajos şi mândru. Dimorfism sexual bine marcat, masculii fiind mai puternici, de talie mai mare, mai robuşti decât femelele. Roba sa este neagră, în proporție de cel puțin 80% cu marcaje albe pe piept și pe labe. Marcajele albe neavând nici un fel de stropituri.”
“Echilibrat, calm, cu un instinct de pază foarte dezvoltat, perfect subordonat stăpânilor săi. Este neîncrezător faţă de străini. Foarte bun câine de pază pentru turme, curajos şi combativ în faţa eventualilor prădători (urs, lup). Lătratul său este puternic, profund şi poate fi auzit de la mare distanţă.”
“Istoric rasa ciobănesc corb
Este o rasă românească formată în mod natural în Carpații Meridionali și zona subcarpatică (Dâmbovița, Argeș, Prahova, Brașov). Numele de “Corb” îl are datorită blănii sale perfect neagră. Cu toate că aria sa de răspândire este restransă, există multe exemplare din această rasă, și este foarte apreciat și utilizat.”
“Rasa ciobănesc corb a fost recunoscută de Asociația Chinologică România la data de 14 noiembrie 2008, după redactarea standardului în conformitate cu modelul stabilit de Adunarea Generală FCI de la Ierusalim în 1987.”
Câinele din poza de mai sus seamănă foarte bine cu ciobănescul meu corb. Cu toate că era foarte masiv și avea o ținută mândră, Sultan a fost cel mai blând, mai bun, mai iubitor și mai ascultător câine din lume. Nu a avut niciodată nevoie de zgardă, lesă ori dresaj, deși l-am luat când avea în jur de două luni. Părea să intuiască, dintr-o privire, ce îmi doream, și făcea tot ce îi stătea în puteri pentru a mă mulțumi, spre deosebire de Bruno, care ascultă numai când îi convine sau numai recompensat.
Dacă eu alergam, alerga și Sultan. Dacă mergeam în pas de plimbare, nu se dezlipea de piciorul meu. Mânca orice îi dădeam, dormea unde îl puneam, făcea tot ce îi spuneam. Avea și o ciudățenie: îi plăcea să urle ca un lup în unele nopți, spre disperarea vecinilor din bloc, pe care glasul său gros, foarte puternic, îi băga în sperieți. Simt o sfâșiere de dor când mă gandesc la dragul meu ciobănesc corb, Sultan, și atunci scriu, scriu despre el, scriu pentru a uita…
Frumoşi câini! Aşa arăta şi Arcan, cel despre care am povestit.
Da, sunt superbi! :)
Foarte frumos, într-adevăr. Mi-ar plăcea şi mie unul.
Daca mi-as permite, mi-as mai lua si eu unul. :)
Seamana cu Marco (desi el avea urechile ‘verticale” si era negru total), un dulau pe care l-am avut candva si pe care, fiind imens, l-am dat unor prieteni care locuiau la curte si aveau spatiu pentru el. L-au iubit, l-au ingrijit dar, la un moment dat, a plecat cu haita de lupi care se afla in zona – a mai revenit o data, apoi a plecat definitiv. Marco era atat de mare incat daca se ridica pe labele din spate aproape ca le punea pe umerii unui tip de 1,90 m inaltime.
Si Marco avea obiceiul sa urle ca lupii. :)
O poveste care imi aduce aminte de Colt Alb… :)
Da, si Sultan era urias cand se ridica in doua labe. Noroc ca nu sarea ca Bruno, neanuntat, ci lasa de inteles ca isi va aseza labele pe umerii mei. :)))