Câinele adolescent

Aventurile mele stau în această perioadă sub semnul inconfundabil al adolescenţei. Trăiesc sfâşiat de dorinţe antagoniste, mă simt altul în fiecare nouă dimineaţă şi vreau ca totul să se întâmple după cum dictez eu. De mii de ori pe zi deschid gura să muşc din obraznica de Miţi, şi tot de mii de ori pe zi visez să îi ling semnul alb de pe botic. Ies uneori la întâlniri cu fete şi observ că au dreptate bătrânii când spun, pe un ton plin de năduf: fetele din ziua de azi… Am cunoscut în părculeţul câinilor o domnişoară care s-a grăbit să ridice piciorul de cum m-am apropiat de ea. Oare ce s-ar fi întâmplat dacă insistam puţin, dacă îi propuneam o ieşire la un os sau la un pahar de lapte?

Nu suport să fiu contrazis sau ignorat. Pe dulăul din părculeţ am vrut să-l pun cu botul pe labe şi cred că am reuşit. O fi el husky, o fi având un an, dar eu sunt mai ambiţios. La concursul de băut apă l-am întrecut fără probleme. Eram plin de energie şi aş fi vrut să alerg, însă nesuferitul de husky refuza. L-am pupat în gură, l-am prins cu dinţii de gât, m-am învârtit în jurul lui, am alergat singur. Degeaba. Nu ştie să se joace. Bine i-a făcut Ozzy că l-a muşcat! Data viitoare îl muşc şi eu dacă mă mai ignoră. Ştiţi cât am suferit văzând că prietenul meu Ozzy stătea la poarta părculeţului, aşteptând să plece celălalt husky?

Mami spune că astea sunt ifose de adolescent, că îmi vor trece mai târziu ideile teribiliste şi că voi deveni un câine de nădejde. Iubesc viaţa, iubesc oamenii, iubesc pisicile şi visul meu este să mă împrietenesc cu toţi câinii din cartier. Nu-i vina mea că toţi se sperie (toţi în afară de frumosul Ozzy, căruia nu am apucat să îi facem poze). Oare dinţii mei, jumătate de pui, jumătate de adult, să fie de vină?