În noaptea care a trecut am încercat să dresez o stea. Mă privea curioasă din înalt. I-am făcut semn să se apropie. A tresărit puternic atunci când laţul i-a înconjurat trupul argintiu. Sper să nu simtă durere, mi-am spus în gând. Mă vei ucide? Nu, te voi dresa. Te voi învăţa să trimiţi tuturor doar vise plăcute, să luminezi doar unde e nevoie, să ne ghidezi în drumul spre mai bine. Nici torturată nu voi accepta! Voi, oamenii, v-aţi obişnuit să dispreţuiţi stelele, să le vedeţi numai când cad răpuse de tristeţe sau de plictiseală. În loc să le prindeţi în pumn şi să le înveliţi în balsamul iubirii, voi vreţi să profitaţi de moartea lor pentru a vă mai pune câte o dorinţă lumească. Nu meritaţi nici respectul, nici dragostea stelelor!

*

Cad stele de pe cerul meu, una câte una. Uneori le văd, alteori nu. În urma lor rămân găuri negre, multe regrete şi mici picuri de optimism. Pe cerul altora apar stele de carton argintiu. Sunt doar nişte copii fără valoare, dar cine are timp să observe? Noi, oamenii, trăim în grabă şi gândim superficial. Nu oferim nimic, dar vrem totul.

Din câte ştiu, cad stele şi de pe cerul colegilor mei. Încă nu am văzut de ce, unde, când, cum, dar merg acum să verific tabelul unde şi-au înscris poveştile. Închei cu gândul că într-o zi… voi putea dresa o stea adevărată!