Fac primii paşi încrezătoare şi grăbită, mânată de la spate de furtuna care se apropie. Ionuţ mi se zbate în braţe, dornic să meargă pe jos, să calce cu săndăluţele noi pe scândurile putrede ale podului de pe Teleajen. Nu avem timp de joacă şi nici nu mi se pare locul potrivit. Pe măsură ce înaintez, podul este tot mai instabil, scândurile tot mai rare, iar vântul ne leagănă dintr-o parte în alta ca pe nişte frunze.

În faţa mea merge tatăl lui Ionuţ, cu plasele pline de struguri smucindu-se de parcă fructele ar fi prins viaţă. Pare sigur pe el, calcă pe scânduri cu toată talpa, fără să îi pese că înclină podul. Îi strig să meargă mai uşor, însă nu mă aude. Pe anumite porţiuni lipsesc nu doar scândurile, ci şi cablurile de susţinere. Podul este vechi şi a fost încercat în multe rânduri de ploi şi vijelii. Un tronson de pod se înclină spre stânga, unul spre dreapta, râul umflat vuieşte, vântul mă împinge înainte duşmănos, cerul s-a înnegrit, iar spaima mea creşte, şi creşte, şi creşte…

Copilul pare atât de greu! Podul este interminabil! Prin vuietul furtunii se aude ţipătul meu, acoperind pentru o clipă infernul de sub noi. Tatăl lui Ionuţ cade ca în filmele proaste, după ce o scândură i s-a rupt sub piciorul stâng. Se ridică repede, îmi spune că nu a păţit nimic şi încearcă să mă liniştească. Nu mai am curaj să înaintez, nu am curaj nici să mă întorc înapoi. Suntem la jumătatea podului. Îmi dau jos din picioare sandalele cu toc înalt şi potolesc băiatul care plânge, speriat de ţipătul meu.

Începe să plouă torenţial. Picioarele îmi alunecă des pe scândurile vechi. Iau plasele cu struguri şi îi dau lui copilul. Înjur des în gând, îmi reproşez că nu am chemat o maşină să ne ia de la vărul meu, îmi reproşez că nu am rămas la el până a doua zi. Mă simt aşa cum probabil se simt acrobaţii care merg pe sârmă fără să aibă sub ei plase de siguranţă. Stânga, dreapta, stânga, dreapta, ca într-un joc sinistru, în care eroii sunt torturaţi înainte de a fi aruncaţi în volbura apelor furioase. Încă doi paşi, apoi călcăm pe pământ ferm. Am scăpat! În acel moment îmi promit că nu voi mai pune piciorul pe acest pod niciodată!

Nici nu mi s-a mai ivit vreodată ocazia. A doua zi, la prima oră a dimineţii, m-a sunat vărul meu să îmi spună că podul de pe Teleajen a fost luat de vijelie, că zace destrămat în apă, la aproape un kilometru de locul unde îl ştiam.