“Bună. Îți citesc de mult timp blogul și vreau să te felicit/să îți mulțumesc pentru felul în care scrii. Să știi că și eu iubesc viața. Mă inspiri/mă emoționezi/mă… (adăugați voi altele, în același registru). Nu vrei să facem schimb de linkuri? Nu vrei să ne întâlnim la o cafea? Cât m-ar costa un articol postat pe blogul tău? Mi-ai putea trimite și mie cartea x? Mi-ar plăcea să te vizitez acasă, dacă nu ieși în oraș. Ai putea scrie într-un articol și despre blogul meu? (aici puteți adăuga iar altele, în același registru)”… Intru la idei dacă trece săptămâna fără să primesc un astfel de mail sau măcar un mesaj pe facebook. Sper… ca într-o zi oamenii să înțeleagă faptul că viața mea privată mă privește numai pe mine, că oricât aș fi de drăguță și de zâmbitoare, îmi este imposibil să ies la o cafea cu toți cei care îmi citesc blogul (sau să îi invit în casă…). Nu mă refer aici la cei pe care îi știu de mult că mă citesc, la cei care îmi comentează aproape fiecare articol scris sau cu care mă conversez pe privat. Sper, de asemenea, să le fie clar noilor veniți că periatul excesiv, urmat imediat de o cerere, dăunează grav stării mele de spirit și, în general, relațiilor dintre oameni.

Mă gândesc… la cele spuse de soțul meu astăzi (16 februarie 2016)…: “Trebuie să-l lași pe Bruno în pace. Nu-l mai certa când latră la oamenii care se opresc sub geamul nostru. Își face datoria și atât”. Îl las. Poate așa îi descurajăm pe cei care vor să își povestească viețile, la 7 dimineața, fix în fața apartamentului nostru. Am remarcat că e gelos. Câinele meu…, zic. Foarte gelos. Dacă stau cu Mihai în pat, se strecoară între noi. Dacă mă opresc pe stradă să mângâi o pisicuță, o latră, deși în rest iubește toate animalele și caută să se joace cu ele. Nu știu însă cum aș reacționa dacă ar îndrăzni vreodată să latre serios la pisicile mele… Am știut de la început, de când l-am găsit la un tomberon de prin Ploieşti…, că în el trăiesc de fapt doi câini: unul blând și iubitor, atent la fiecare nevoie a stăpânului, și altul agresiv, atât de agresiv încât a îndrăznit uneori să se repeadă cu dinții rânjiți chiar la copilul meu. Îl iubim așa cum e, bun și nebun deopotrivă.

De câteva zile mă plimb mai mult prin blogosferă…, citesc mai mult, mănânc mai mult, scriu mai mult. Încă nu am început să scot cărți pe bandă rulantă, dar să nu vă mire dacă o voi face. :D Cu timpul stau în continuare prost. Nu am nici un lucru plănuit pentru săptămâna viitoare… Abia dacă reușesc să mă strecor printre cele programate în această săptămână. Bine că am un citat/proverb favorit… și o fotografie preferată…, să pot încheia această pagină (88) din jurnalul de femeie simplă.

“Acum nu-i mai rămânea decât să convingă câinele să se transforme în poștaș. Greu lucru. În ciuda inteligenței sale, credinciosul câine nu pricepea de ce trebuie să-și părăsească stăpânul în nenorocire. Rămase multă vreme surd la toate rugămințile. Și abia după ce omul căruia îi salvase viața, se răsti la el cu o furie prefăcută, lovindu-l cu cârja, abia atunci se supuse. Plecă, dar mai întoarse capul de câteva ori, aruncând priviri pline de mustrare”. – Călărețul fără cap, de Mayne Reid.

privire caine