Câți oameni poți cunoaște până la 43 de ani? Câți dintre cei cunoscuți te pot fascina până la intimidare? De câți dintre ei îți vei mai aminti peste ani? De ce îți dorești să stai în preajma lor, iar când ești în preajma lor ai vrea să taci sau să fugi? Pe câți dintre ei ai vrea să îi lauzi, să îi faci cunoscuți altora și pe câți ai vrea să îi ascunzi, din egoism? Ce le-ai putea spune nou, când ei par să știe totul? De unde le vin ideile când le vin? Cum de reușesc unii să se înțeleagă atât de bine, când celorlalți li se pare că vorbesc o limbă inventată ad-hoc? Nu mă gândisem chiar așa mult la aceste întrebări până astăzi, nici nu căutasem să aflu răspunsuri.

Trezirea devreme și faptul că dormisem suficient mi-au permis să alerg din blog în blog, să aflu ce înțelesuri au rostogolit alții, pe ce muzică au solfegiat sau pur și simplu ce au mai făcut în ultimele zile. Am citit multe articole frumoase, care m-au făcut să îmi scot pălăria în fața celor ce le-au scris. Două dintre ele mi-au rămas întipărite în minte. Trei, de fapt, cu cel scris de psipsina. Nu m-am mirat găsindu-le. Un articol postat pe blog poate fi muncit ore întregi sau poate fi tastat într-o clipită, e totuna pentru mine. Importante sunt sentimentele pe care mi le trezește. Ceea ce mă miră sunt reacțiile pe care acești oameni le au pe blogurile altora, când dialogurile se înfiripă și se rostogolesc din ce în ce mai repede.

Pe unul dintre cei doi l-am urmărit din umbră, neîndrăznind să mă bag în discuții. Nu aveam nimic nou de spus, nu îmi doream să creadă că mă bag aiurea în seamă, nu voiam nici să deviez discuțiile pe care le purta. Nu cred că își dă seama cât de mult îl apreciez și probabil nici nu va afla prea curând, mai ales că rar spre deloc îi las câte un comentariu pe blog. Urmărindu-l din umbră, toate întrebările de mai sus au năvălit grămadă, bulversându-mă. Cine este în realitate acest om? Ce face cu viața lui și cu sclipirile pe care le are? Cui dă mai departe tot ceea ce creierul său fecundează? Câți dintre cei care îi întâlnesc prin blogosferă comentariile le pot aprecia la justa lor valoare (nu, nu vă uitați pe blogul meu, că nu mă vizitează sau dacă o face, nu lasă nici un semn)?

Celălalt articol care mi-a rămas întipărit în minte vorbește despre Solfegia, undeva în Rusia. Inițial m-a făcut să zâmbesc, apoi să caut dincolo de cuvinte, pe sub fusta din care foșnea Pușkin. Nu am avut prea mult timp de gândire. Rostogolind înțelesuri, cu fusta bine așezată pe șolduri, și-a făcut apariția chiar alma mea, lăsându-mi un comentariu ce merită citit, pentru că iese din tipare.

“Zău că a încerca să prinzi un cuvânt e ca şi cum ai alerga după un fluture, da’ ai prinde omida. Ceea ce e bine, că, de fapt, omida trebuia prinsă. Dar vine iepurele şi zice…”Vienăăăăă, ufff, ce târziu s-a făcut!”…şi…atunci iei o prăjiturică şi te faci când mare, când mică, ca să le încapi pe ele, înţelesurile şi ele pe tine…şi uite-aşa, ne simţim rău…sau bine; oricum ar fi, bine că dimineaţă suntem tot în pat, fără pic de alice pe corp…uşor(i).”

Almă dragă, de unde îți vin ideile când îți vin?