Câți oameni poți cunoaște până la 43 de ani? Câți dintre cei cunoscuți te pot fascina până la intimidare? De câți dintre ei îți vei mai aminti peste ani? De ce îți dorești să stai în preajma lor, iar când ești în preajma lor ai vrea să taci sau să fugi? Pe câți dintre ei ai vrea să îi lauzi, să îi faci cunoscuți altora și pe câți ai vrea să îi ascunzi, din egoism? Ce le-ai putea spune nou, când ei par să știe totul? De unde le vin ideile când le vin? Cum de reușesc unii să se înțeleagă atât de bine, când celorlalți li se pare că vorbesc o limbă inventată ad-hoc? Nu mă gândisem chiar așa mult la aceste întrebări până astăzi, nici nu căutasem să aflu răspunsuri.
Trezirea devreme și faptul că dormisem suficient mi-au permis să alerg din blog în blog, să aflu ce înțelesuri au rostogolit alții, pe ce muzică au solfegiat sau pur și simplu ce au mai făcut în ultimele zile. Am citit multe articole frumoase, care m-au făcut să îmi scot pălăria în fața celor ce le-au scris. Două dintre ele mi-au rămas întipărite în minte. Trei, de fapt, cu cel scris de psipsina. Nu m-am mirat găsindu-le. Un articol postat pe blog poate fi muncit ore întregi sau poate fi tastat într-o clipită, e totuna pentru mine. Importante sunt sentimentele pe care mi le trezește. Ceea ce mă miră sunt reacțiile pe care acești oameni le au pe blogurile altora, când dialogurile se înfiripă și se rostogolesc din ce în ce mai repede.
Pe unul dintre cei doi l-am urmărit din umbră, neîndrăznind să mă bag în discuții. Nu aveam nimic nou de spus, nu îmi doream să creadă că mă bag aiurea în seamă, nu voiam nici să deviez discuțiile pe care le purta. Nu cred că își dă seama cât de mult îl apreciez și probabil nici nu va afla prea curând, mai ales că rar spre deloc îi las câte un comentariu pe blog. Urmărindu-l din umbră, toate întrebările de mai sus au năvălit grămadă, bulversându-mă. Cine este în realitate acest om? Ce face cu viața lui și cu sclipirile pe care le are? Cui dă mai departe tot ceea ce creierul său fecundează? Câți dintre cei care îi întâlnesc prin blogosferă comentariile le pot aprecia la justa lor valoare (nu, nu vă uitați pe blogul meu, că nu mă vizitează sau dacă o face, nu lasă nici un semn)?
Celălalt articol care mi-a rămas întipărit în minte vorbește despre Solfegia, undeva în Rusia. Inițial m-a făcut să zâmbesc, apoi să caut dincolo de cuvinte, pe sub fusta din care foșnea Pușkin. Nu am avut prea mult timp de gândire. Rostogolind înțelesuri, cu fusta bine așezată pe șolduri, și-a făcut apariția chiar alma mea, lăsându-mi un comentariu ce merită citit, pentru că iese din tipare.
“Zău că a încerca să prinzi un cuvânt e ca şi cum ai alerga după un fluture, da’ ai prinde omida. Ceea ce e bine, că, de fapt, omida trebuia prinsă. Dar vine iepurele şi zice…”Vienăăăăă, ufff, ce târziu s-a făcut!”…şi…atunci iei o prăjiturică şi te faci când mare, când mică, ca să le încapi pe ele, înţelesurile şi ele pe tine…şi uite-aşa, ne simţim rău…sau bine; oricum ar fi, bine că dimineaţă suntem tot în pat, fără pic de alice pe corp…uşor(i).”
Almă dragă, de unde îți vin ideile când îți vin?
Bine punctat articolul. Sunt multe acele zile in care intrebarile astea nu imi dau pace. Dar …le alung si mă bucur că am avut norocul să pot citi si astfel de oameni. Alma, psi şi mai sunt vreo doi muşterii….au cuvinte…necuvinte care incită, te aţâţă şi te îndeamnă să cauţi sensuri. In unele cazuri nu le voi sti…dar măcar am posibilitatea să incerc.
Vienă,
Îmi vin din senin.(nu Esenin! ;) )
Că din mohorât,
îmi vin(e) urât,
îmi vin(e) venin.
Din senin
îmi vin(e)velin…
Ma tem ca unii ma vor certa, dar am senzatia ca va veni o zi in care lumea va trebui sa recunoasca faptul ca il poti intrece pe Esenin. :)
de multe ori si eu ma intreb. dar a inceput sa imi placa provocarea de a o deslusi. dar m, mai ales, simt ca datorita ei am indraznit si eu mai mult. eu cu mine, nu altfel. sa ies din tipare era continuarea. un cuvant atrage pe altul, un sens pe altul.
in alta ordine de idei (sau poate aceeasi) nu stiu de ce am un feeling ca stiu despre cine vorbesti. si eu m am intrebat, dar nu cred ca vreau sa stiu.
Alma m-a facut si pe mine mai indrazneata, desi mai am nevoie de vreo zece ani pentru a da frau liber gandurilor care imi trec prin minte. :)
Chiar ma gandeam ca se va gasi cineva care sa puna alte semne de intrebare sau chiar sa banuiasca persoana… Mi-ar placea sa aflu ce credeti, dar spun de acum ca nu voi recunoaste nimic… Poate doar daca vor coincide toate parerile, ceea ce este imposibil. :))))
Câţi oameni poţi cunoaşte până la o anumită vârstă? Depinde cât de sociabil, cât de extravertit eşti. Important e câţi dintre ei îţi pot influenţa existenţa.
Am fost și eu copil odată
Si pe atunci spunea o fată
Ceva ce mă făcea să râd
Eu altceva aveam în gând
Doar sunetul mă încânta
Cum, spune ea asa ceva?
Mult mai târziu am înțeles
Că ce spunea avea un sens
“Tot am zis c-am zis c-oi zice
Si n-am zis ce-am zis c-oi zice
Dar oi zice când oi zice
Tot ce-am zis c-am zis c-oi zice”
Pai Alma cred ca simte cuvintele cum simt eu mancarea. Le simte ca pe niste existente reale, nu ca pe pure abstractiuni.
Alma e îmblânzitorul de cuvinte. Cred că pentru ea cuvintele şi oridine lor e mai simplu ca 1+1=2
Mi-ar plăcea să ştiu cum sunt unii bloggeri şi în spatele monitorului, mi-ar plăcea să îi descopăr dincolo de metaforele de pe blog, gândurile frumos aşternute în articole. Mi-ar plăcea să-i cunosc simpli, cu dialoguri spontane…mi-ar plăcea
să citeşti numai ce comentariu mi-a lăsat la postarea de ieri! :)
şi aş putea să îţi spun că alma este un om minunat care se risipeşte uneori, prea mult, pe care îmi vine să o cert şi să o iert instantaneu. pentru că este…
Stop risipei!
Si eu ii citesc cuvântometru’ Almei. Cred că trebuie să ne trecem toți la întreținere, că doar și noi consumam…căldura ei. ;)
Eu sunt un pic mai pragmatic de felul meu! Cum poţi alerga după un fluture şi să prinzi o omidă? Ceva de genul, cine a fost primul, un ou sau o găină? Deşi cocoşul lipseşte.
Păi, tocmai asta ai făcut întrebând. ;)
Copii, ne vindem apartamentele, casele, tot ce avem şi ne mutăm în pădure cu toţii şi ne facem căsuţe de poveşti?
Dimineaţa ne vom bea ceaiurile, cafelele împreună, vom coace prăjiturele, ne vom aduna la sfat, să citim ce-a mai născocit fiecare, după-amiezile am cutreiera, căutând inima pădurii, iar seara, frânţi, ne-am masa picioarele, ne-am îmbăia cu apă de ploaie, încălzită de soare şi apoi am adormi frânţi, dar de plăcere, nu de meteahna zilei.
PS: Eu chiar vorbesc serios!
Alma, am dat deja anunţ!
Si pe mane m-a fascinat Păltinișul Noicului
N-am citit decat articolul tau. Nu pot sa fac conexiunile…