L-am depăşit cu mult pe băiatul meu, Ionuţ. Am reuşit să “consum” într-o jumătate de an mai multe caiete decât a folosit el la liceu în ultimii doi ani.  Oricum zăceau prăfuite într-un dulap, uitate de toată lumea.

Nu eram obişnuită să tastez, nici nu ştiam prea bine cum erau ordonate literele pe tastatură. Pentru a vorbi pe mess cu sora mea, aveam nevoie de minute bune de pregătiri, de acomodări. Nici ea nu se descurca mai bine pe vremea aia, aşa că eram un adevărat coşmar pentru copiii noştri, care ne ofereau telefoanele, câte două, trei odată, să vorbim fără să ne chinuim şi să ne putem înţelege, fără a mai repeta o idee de trei ori, în moduri diferite. Dar îmi plăcea şi aş fi vrut să tastez non-stop, să intru în acea lume virtuală şi să nu mai ies.

Odată cu blogul, am făcut şi pasul acela. Dar tastatul pe mess era una, iar articolele pe blog erau cu totul altceva. Trebuia să le gândesc, să le modific şi îmi era peste mână să fac asta la calculator. Aşa că îmi luam frumuşel un caiet, mă aşezam în pat şi scriam. Cu stilul meu repezit şi puţin dezordonat, măzgăleam două cuvinte pe marginea foii; câte o idee venită din senin, pentru un alt articol, câte un gând răzleţ. În zilele în care mă părăsea inspiraţia, răscoleam caietele în căutarea gândurilor aşternute acolo. Dar mereu erau frânturi de gânduri, despre care nu îmi mai aminteam nimic, nu mai ştiam de de le notasem acolo.

Uşor, uşor, s-au strâns vreo patru caiete studenteşti, pline de propozitii tăiate, de idei nefinalizate, de articole care acum pot fi găsite pe blog. Deja asta înseamnă mai mult decât a folosit Ionuţ în clasa a XI- a.

Dar de vreo două luni am prins curaj, am mai acumulat experienţă şi am renunţat la a mai scrie ciorne pe caiet. Mă aşez dimineaţa la calculator şi ideile dau năvală (în zilele în care sunt odihnită). La fel se întâmplă şi după-amiaza.

Însă caietul nu pleacă niciodată de lângă patul meu. Pentru că cele mai bune idei îmi vin seara, când sunt aproape adormită. La început le alungam, convinsă că le voi regăsi dimineaţa. Dar niciodată nu îmi aminteam la ce mă gândisem înainte să adorm. Ştiam doar că era o idee bună, un gând frumos, un posibil început. Aşa am învăţat să trec imediat pe caiet orice gând venit înainte de culcare. Şi tot aşa am mai umplut o jumătate de caiet, pentru că scrisul pe întuneric, în clipa când corpul este destins, pregătit de somn, se întinde pe mai multe rânduri, dezordonat şi cu tendinta de a urca. :))

Am şi dimineţi în care nici o idee nu vrea să vină şi atunci răsfoiesc grăbită caietul. Ori nu înţeleg ce am scris, ori mi se pare prea banal, ori pur şi simplu nu îmi amintesc la ce mă gândeam când am scris. În consecinţă, trebuie să gândesc în fiecare dimineaţă, chiar dacă am dormit puţin şi prost, chiar dacă nu m-am trezit complet, chiar dacă… Grea misiune! Dar când vezi că altora le-a plăcut ce ai scris, că te recomandă, simţi că merită să îi dai creierului de lucru.

Vreau să vă mulţumesc tuturor. Fără susţinerea voastra zilnică nu aş fi făcut asemenea eforturi. Voi, cititorii blogului, sunteţi bucuria şi motivaţia mea.