Hotărâseră ai mei într-o perioadă să vândă apartamentul şi să cumpere o casă. Nici unul dintre ei nu crescuse la bloc şi se plictiseau, îşi doreau, ca şi mine de altfel, curtea lor, grădina lor, chiar şi câteva animăluţe. Dar s-au răzgândit destul de repede, pentru că nu cădeau de acord. Mama nu avea nici un chef de crescut purcei, tata nu voia la periferie, unde erau prea mulţi ţigani, iar nouă ne-ar fi fost greu să ne mutăm la altă şcoală, să ne pierdem prietenii pe care îi aveam. Mare greşeală, pentru că viaţa oricum ne-a despărţit de ei.

Numai că eu am rămas cu această dorinţă, încă mai visez să am casa mea, cu o curte mare, cu vreo trei câini alergând liberi prin iarbă, cu flori multe şi un cârd de raţe numai bune de jumulit.

Mă văd trezindu-mă dimineaţa, ieşind în curte cu cafeaua aburindă, prin iarba plină de rouă, în mirosul proaspăt de flori al naturii. Văd curtea plină de verdeaţă, văd un Husky moţăind leneş cu capul pe genunchii mei, văd un dalmaţian alergând năuc până la poartă şi înapoi. Mă văd pe mine aranjând nişte floricele în bocancii vechi şi jerpeliţi rămaşi de la Ionuţ, aşa cum au făcut nişte doamne inventive în pozele astea.

Aş mânca fructele şi legumele direct de la sursă, chiar dacă ar trebui să le îngrijesc timp de câteva luni înainte.

Dar nu aş renunţa la buchetul de bălării din hol, adunat cu grijă şi răbdare de fostele mele colege, printre hohotele nebune de râs. Şi pentru că am reuşit să le pozez, vreau să vi le arăt şi vouă, să vă miraţi de nebunia mea.

Era cam ciufulit, că l-am mişcat din locul lui, dar vă daţi seama despre ce fel de “ciulini” vorbesc. :))

Am terminat de băut cafeaua, aşa că nu mai visez. M-am trezit şi îmi dau seama că probabil voi mai sta mult timp la bloc, închisă între patru pereţi, cu vecinele bârfind sub geamul meu, că voi fi nevoită încă mult timp să străbat o jumătate de oraş pentru a poza o floare. Trist.