Brânză bună în burduf de câine

Absolut toți cei care au contribuit, într-un fel sau altul, la educația mea au avut de spus un singur lucru despre mine, “brânză bună în burduf de câine”. Deși expresia în sine nu este foarte măgulitoare, eu m-am simțit fericită că m-au descris în acest fel, pentru că la interior am fost întotdeauna o rebelă care nu a vrut să se alinieze normelor.

În plus, brânza este alimentul meu favorit din toate timpurile, iar despre câini nici nu mai are rost să amintesc cât îi iubesc. Cumva, “brânză bună în burduf de câine” valora pentru mine mai mult decât orice diplomă sau recunoaștere oficială.

Și, pentru că zilele astea e la modă să povestești despre cum te-au afectat sau nu premiile școlare, dați-mi voie să vă spun în câteva cuvinte ce îmi amintesc eu din perioada claselor 1-8. Era un coșmar! Mama îmi cumpăra întotdeauna haine noi. Pantofii de obicei mă strângeau sau îmi erau prea mari. Rochiile/uniforma atârnau până la glezne, în timp ce colegele mele aproape că își etalau chiloțeii.

Toate fetele aveau în păr clămuțe, fundițe și pampoane. Mi-aș fi pus și eu, dar unde? Mama obișnuia să mă tundă ca pe un băiețel obraznic, așa că mă “împodobeam” cu bentița obligatorie.

Premiile/diplomele în sine nu m-au interesat niciodată, la fel cum nu m-au interesat nici notele, excepție făcând cele de la limba română. Dar mergeam totuși la festivitatea de premiere, pe de o parte obligată, pe de altă parte abia așteptând să primesc cărți noi, cum era moda pe atunci. Dintre ele, numai două am păstrat în amintire: Pe drumuri de munte, de Calistrat Hogaș, și Jarul din palmă, de habar nu am cine și mi-e lene să caut.

Am citit și recitit Jarul din palmă până când cartea a ajuns o ruină. Pe drumuri de munte mi s-a părut ceva imposibil de citit. Am încercat de multe ori, jur. Dar carte mai obositoare și mai plictisitoare de atât nu există. Am folosit-o mai târziu, când aveam copilul mic. Dacă făceau vecinii gălăgie, îi acopereau citind cu voce tare din cartea asta de coșmar. Dormea fii-miu neîntors auzind glasul meu monoton, ca o litanie.

Mai mult decât toate cele de mai sus, uram festivitatea de premiere pentru că toți colegii mei își făceau planuri pentru vacanța de vară, iar eu stăteam mută, ca o tăntăloaică. Nu aveam ce să le povestesc. La mare nu mergeam pentru că sora mea avea ceva probleme de sănătate din cauza cărora nu suporta soarele și căldura, iar părinții nu voiau să facă discriminări.
La bunici nu mergeam pentru că mai aveam o singură bunică și ea locuia cu noi în apartament, în Ploiești.

Să le fi spus că noi obișnuiam să ieșim în fiecare duminică în natură, să ne jucăm de-a cercetașii cu tata prin păduri, să învățăm despre sălbăticiuni, despre copaci, despre orientare, despre supraviețuire? Îmi era teamă să nu râdă de mine, așa că îmi înghițeam vorbele și tremuram de nerăbdare să fug acasă. În fața blocului mă așteptau câte 7-10 câini maidanezi cu care să mă joc și pentru care să fur mâncare din frigider…