Eram tânăr şi viguros pe atunci. Crescusem înalt, mă călisem în aerul rece de munte şi acum eram pregătit să iau viaţa în piept. Menirea pe acest pământ îmi fusese stabilită încă de la naştere, pentru că proveneam dintr-o familie reuşită, cu sevă bună. Rolul meu era să fac fericită familia Vienelei pe toată perioada sărbătorilor de iarnă ale anului 1976.
M-au băgat în casă, mi-au oferit un suport de lemn masiv, în care să stau fix, apoi au început să mă împodobească. Vârful meu atingea tavanul alb, iar ramurile ocupau mult din spaţiul camerei. Aveau multe globuleţe de sticlă, pe care cele două fete ale familiei mi le agăţau pe crengile verzi, stufoase, în timp ce mama lor pregătea micuţele lumânări ornamentale, iar tatăl repara o instalaţie mai veche. Nu aveau copilele prea mult talent la împodobit, poate şi pentru că erau foarte mici de vârstă, însă puneau suflet în ceea ce făceau.
Când au terminat de aşezat globuleţele, mi-au prins pe crengi acele lumânări colorate, înfipte într-un soi de cârlig de aluminiu. Au urmat bomboanele de ciocolată, instalaţiile şi beteala. Gata, acum eram cel mai frumos brad de Crăciun, iar moşul putea veni liniştit să aşeze cadourile! Au stins luminile şi m-au lăsat să luminez camera cu ajutorul instalaţiilor şi al lumânărilor aprinse. Cât timp fetele s-au spălat şi îmbrăcat frumos, Moş Crăciun a trecut prin sufragerie şi le-a aşezat cadourile sub crengile mele.
Le-am văzut entuziasmul, le-am auzit ţipetele de bucurie, am văzut zâmbetele înduioşate ale părinţilor. La un moment dat, fetiţa cea mică, sora Vienelei, de doar patru ani, a strigat dezamăgită:
-Să fie al dracu’ Moş Crăciun! Uite ce păpuşă mică şi urâtă mi-a adus!
De ruşine şi de la atingerea unei lumânări obraznice, crengile mi s-au învăpăiat şi am devenit o ţortă vie, luminând întreaga cameră cu flăcările mele înalte. Copilele au început să ţipe isteric, mama lor tremura şi încerca să le ia de acolo, iar tatăl m-a prins de mijloc cu o mână fermă şi m-a scos în scara blocului, de unde m-a aruncat în zăpada iernii, de la un gemuleţ dintre etajele trei şi patru.
Contactul cu omătul proaspăt m-a răcorit, iar flăcările mi s-au stins. Dar eu, bradul odinioară semeţ, eram acum un băţ inutil, cu crengile arse, mirosind a fum. Copilele au coborât după mine plângând. Nu au reuşit să recupereze decât trei globuleţe de sticlă, cele mai urâte şi mai puţin colorate. Îmi era ruşine de goliciunea mea. Sufeream părăsit în zăpadă. Pierdusem şansa de a bucura nişte copii şi de a-mi petrece sărbătorile la căldură, într-o casă.
Părinţii au avut grijă să găsească morala acestei întâmplări: moşul o pedepsise pe copila cea mică pentru că vorbise urât şi nu se mulţumise cu cadoul primit. Băietii de la acel bloc au avut şi ei grijă să nu mă irosesc în zadar. M-au transformat în cea mai puternică sabie ce fluturase vreodată pe deasupra gardului viu plantat în fata blocului. Poate vă întrebaţi ce s-a mai întâmplat cu mine… După cum vedeţi, încă mai trăiesc… în amintirea uneia dintre fete… şi pe blogul ei, pentru voi toţi.
Ehe, pe atunci Moş Crăciun se numea Moş Gerilă!
Eu am reuşit să aprin doar o crenguţă pe care am tăiat-o repede cu o foarfecă ! :)
Numai la tine am citit asemenea povesti extraordinare, inca de la primele cuvinte ma asteptam ca finalul sa fie unul…incendiar. :D Cu asemenea peripetii de-a lungul vietii nu e de mirare ca gasesti non stop subiecte fierbinti pentru blog. :)
Ce amintire, doamne, si l-ai si dracuit pe Mos Craciun… :)). Rusinica.
Am terminat de impodobit bradul (mai mult a facut natura) asa ca-l astept linistit pe Mos Craciun.
induiosatoare poveste. ai rascolit ceva prin amintiri dupa ea. sau poate ti a ramas foarte vie in minte. asa o intamplare nu se uita. bine ca i-ai redat viata bradutului….
Tot ce atinge omul se transformă până la urmă într-o…armă(călită prin foc și apă) :(
Sărbători cu mi…scuze, cu bine!
Tocmai l-ai facut pe bradul ala nemuritor :)
Frumos, frumos de tot, in ciuda unei usoare tristeti care razbate din poveste.
Mie istorioara asta mi se pare fantastică. Cu siguranta o voi tine min te. Imi plac povestile ce se tin minte. Sora ta era dracusor de fată. Hmmm…dar, vorba Iulianei: uite ce nemuritor e bradul tău inflăcărat! Te pup, Vienela!
Asa ajung brazii de poveste! Citind povestea bradutului tau mi-am amintit de un alt brad care a luat foc de la acele lumanari prinse de crengi cu clestisori argintii si de la beteala de celofan. Doamne ce de lacrimi au fost! Asa devin nemuritori brazii de Craciun.
Bietul brad, bietele fete…
pfuuui, da ce copii cuminţi aţi fost! rău tare! :))
din fericire isprăvile noastre cu brazi au fost mai paşnice (căderi accidentale) până când pisica ne-a dovedit că se poate să dezpodobeşti bradul mai repede decât l-au împodobit oamenii.
Ce-o fi fost în sufleţelul surorii tale, mititica de ea, când au certat-o toţi că din cauza ei a luat foc bradul. Uite aşa, rămân copiii marcaţi de anumite momente sau replici.
Am trecut să-ţi urez Crăciun fericit, cu bucurie şi pace în suflet!