O vizitam destul de des când era Ionuţ mic, cu toate că locuia departe. De la gară erau de mers trei kilometri pe jos, dacă nu aveam noroc să găsim vreun căruţaş dispus să ne ajute să traversăm câmpurile galbene, pline de floarea soarelui.

Copilul obosea după primul kilometru. Cu genţile pline de cadouri, cu Ionuţ pe umeri, ţinându-se de fruntea mea, înaintam voiniceşte prin colbul drumului, frământat de copitele cailor nervoşi. Căldura sufocantă şi efortul pe care îl depuneam îmi dădeau senzaţia că sunt Agripina din “La vulturi”, de Gala Galaction, varianta modernă, de şes.

După ce treceam podul de peste râul Jijia, cele două corpuri ale gospodăriei apăreau, mândre de hăinuţele proaspete de var. Casa mare, aşezată chiar lângă poartă, la stradă, ascundea tot ce ea lucrase în zeci de ani: plăpumi şi perne umplute cu puf de gâscă, macaturi din lâna pe care o vopsea şi o întindea la uscat în curte, dar şi cearşafuri brodate, preşuri făcute cu migală la războiul de ţesut, feţe de masă, trăistuţe şi ştergare.

Casa bătrânească era puţin mai departe şi ne aştepta plină de căldură iarna, răcoroasă vara, mereu parfumată. Era micuţă, dar îngrijită. O construise împreună cu soţul ei, cu palmele lor bătătorite, din pământ amestecat cu paie şi baligă. O văruia de câteva ori pe an şi o împodobea cu lucruşoare pe care le confecţiona la gura sobei, în serile lungi de iarnă.

De cum intram pe poartă, bunica lui Ionuţ pregătea covata, frământa aluatul pentru pâine şi cozonaci, întindea masa şi îl albea pupându-l. Îl lua de mânuţă, spunându-i în dulcele grai moldovenesc, pe care eu nu îl pot reproduce: Ionuţ, bors cu chipăruş, hai cu bunica în grădină, să adunăm câte ceva pentru mâncărica pe care o vom face. Pune în şorţul bunicii tot ce îţi place.

Şi mititelul meu aduna încântat dovlecei, ardei gras, roşii, ceapă, morcovi… Îi spunea că borşul iese bun dacă arunci în el un pumn, doi de chipăruşi. Nu îi înţelegea cuvintele, dar ea îi arăta cu răbdare ardeii mici şi iuţi, iar el îi aduna însufleţit. Tot el era cel care arunca ardeii în ciorbă, cu pumnişorii mici şi graşi,  făcând-o imposibil de mâncat pentru mine. Dar ei mâncau, stimulându-l şi pe Ionuţ.

Făcea fosta mea soacră o tochitură atât de bună, încât ne lingeam pe degete, mai ales că niciodată nu lipsea castronul cu pepeni muraţi şi cana de vin roşu. Când pâinea începea să se coacă, îmi vedeam copilul privind în jurul lui, uimit de aroma care se răspândea cu repeziciune în toată casa.

-Bunica, ce miroase atât de frumos? Mi-e foame (nu ştia să spună că îi este poftă).

-Pâinea miroase, dragul bunichii, pâinea, răspundea ea, cu ochii albaştri strălucind de mândrie.

Scotea pâinile din cuptorul încălzit cu coceni de porumb. Aroma de pâine caldă, făcută în casă, ni se plimba pe la nări, provocându-ne. Rupeam bucăţi mari de pâine rumenită, fierbinte, ne ardeam degetele şi gâtul, dar nu ne opream.

Era ca un ritual pe care îl repetam în fiecare zi petrecută pe malul Jijiei, la Andrieşeni, în casa celor care mi-au fost mai mult decât socri.

De câte ori aluatul de pâine, covrigi sau cozonac începe să crească în cuptorul aragazului, când aroma inconfundabilă se răspândeşte în bucătărie, băiatul meu aduce în discuţie, din amintirile îngropate adânc, poveşti despre bunica pe care a iubit-o atât de mult.

Nu cred că îşi dă seama, dar asociază mirosul pâinii făcute în casă cu bunica Veronica, îşi aminteşte curtea plină de gâşte, câinii care îşi încolăceau lanţul în jurul picioruşelor lui, trântindu-l la pământ, grădina plină de zarzavat şi borşul cu chipăruş, care îi dădea impresia că i-a luat gura foc.