Bolnav si singur. Gelu. Un nume care îmi va trezi mereu una dintre cele mai plăcute amintiri din viaţa mea de domnişoară, de adolescenta. Este numele pe care îl purta nepotul unui colegul tatălui meu, un băiat frumos, cu ochii de un albastru incredibil, care era de-o seamă cu mine.

Ne-am cunoscut într-o vacanţă de vară, când a venit în Ploieşti pentru câteva zile. Eram excesiv de timidă, nu ştiam ce aş putea vorbi cu un băiat necunoscut, iar el, deşi era la fel de sfios, m-a rugat să îi acord câteva ore, să ne plimbăm, să îi arăt oraşul.

M-a vrăjit cu vorbele mai mult şoptite, cu poveştile despre el, despre problemele pe care le avea. I-am acordat câteva ore în fiecare dintre cele cinci zile pe care le-a petrecut la unchiul său.

Ne-am plimbat mult, m-a încurajat să vorbesc despre mine, despre oraşul meu, despre tot ce îmi trecea prin cap. Nu mă recunoşteam, nu îmi venea să cred că vorbesc atât de liber cu un necunoscut.

Terminasem de citit PRIMA CARTE, ULTIMA CARTE, scrisă de Cătălin Bursaci, fiul Cristinei Tacoi, răpus de un cancer înainte de a împlini 18 ani. Imaginaţi-vă cât am fost de impresionată auzind o poveste asemănătoare.

Gelu îmi povestea sobru despre necazurile lui. Avea o boală gravă de inimă, doctorii estimaseră că mai avea de trăit în jur de doi ani, ceea ce însemna că nu avea şansa nici să îşi serbeze majoratul. Nu putea face efort, era plăpând, chiar şi în plimbările noastre se oprea destul de des să se odihnească.

Tot din acest motiv nu prea avea prieteni, la 15 ani băieţilor le place să alerge, sunt foarte activi, iar Gelu nu putea ţine pasul cu ei. Fără să îmi dau seama ce fac, într-o zi l-am luat de mână, probabil ca un semn de solidaritate, ca o dovadă de prietenie. Avea mâna fierbinte, plăcută la atingere şi o intensitate a privirii care mă tulbura, fără să îmi pot explica motivul.

Ajungeam seara acasă şi visam cu ochii deschişi la un miracol, speram să se vindece şi să rămânem prieteni, să creştem văzându-ne frecvent, dădeam frâu liber imaginaţiei, jinduind să îl pot ocroti mereu.

Nu l-am mai văzut de atunci, ştiu doar că după cinci ani de la întâlnirea noastră era în aceeaşi situaţie, bolnav şi singur, şi că se gândea în continuare la mine.