Bolnav si singur. Gelu. Un nume care îmi va trezi mereu una dintre cele mai plăcute amintiri din viaţa mea de domnişoară, de adolescenta. Este numele pe care îl purta nepotul unui colegul tatălui meu, un băiat frumos, cu ochii de un albastru incredibil, care era de-o seamă cu mine.
Ne-am cunoscut într-o vacanţă de vară, când a venit în Ploieşti pentru câteva zile. Eram excesiv de timidă, nu ştiam ce aş putea vorbi cu un băiat necunoscut, iar el, deşi era la fel de sfios, m-a rugat să îi acord câteva ore, să ne plimbăm, să îi arăt oraşul.
M-a vrăjit cu vorbele mai mult şoptite, cu poveştile despre el, despre problemele pe care le avea. I-am acordat câteva ore în fiecare dintre cele cinci zile pe care le-a petrecut la unchiul său.
Ne-am plimbat mult, m-a încurajat să vorbesc despre mine, despre oraşul meu, despre tot ce îmi trecea prin cap. Nu mă recunoşteam, nu îmi venea să cred că vorbesc atât de liber cu un necunoscut.
Terminasem de citit PRIMA CARTE, ULTIMA CARTE, scrisă de Cătălin Bursaci, fiul Cristinei Tacoi, răpus de un cancer înainte de a împlini 18 ani. Imaginaţi-vă cât am fost de impresionată auzind o poveste asemănătoare.
Gelu îmi povestea sobru despre necazurile lui. Avea o boală gravă de inimă, doctorii estimaseră că mai avea de trăit în jur de doi ani, ceea ce însemna că nu avea şansa nici să îşi serbeze majoratul. Nu putea face efort, era plăpând, chiar şi în plimbările noastre se oprea destul de des să se odihnească.
Tot din acest motiv nu prea avea prieteni, la 15 ani băieţilor le place să alerge, sunt foarte activi, iar Gelu nu putea ţine pasul cu ei. Fără să îmi dau seama ce fac, într-o zi l-am luat de mână, probabil ca un semn de solidaritate, ca o dovadă de prietenie. Avea mâna fierbinte, plăcută la atingere şi o intensitate a privirii care mă tulbura, fără să îmi pot explica motivul.
Ajungeam seara acasă şi visam cu ochii deschişi la un miracol, speram să se vindece şi să rămânem prieteni, să creştem văzându-ne frecvent, dădeam frâu liber imaginaţiei, jinduind să îl pot ocroti mereu.
Nu l-am mai văzut de atunci, ştiu doar că după cinci ani de la întâlnirea noastră era în aceeaşi situaţie, bolnav şi singur, şi că se gândea în continuare la mine.
Frumoasa si trista povestea ta de prietenie si… dragoste
Nici nu sunt convinsa ca a fost dragoste, cel putin nu din partea mea. Poate doar mila, sau poate incerc sa ma pacalesc acum, nu stiu.
Bine macar ca a supravietuit mai mult decat cei 2 ani prevazuti initial. Din pacate insa, situatia lui nu s-a schimbat cu nimic. Trist. Chiar daca avea inima slaba, era capabil de trairi sufletesti.
Ii pastrez o amintire atat de placuta, incat am fost egoista pana acum, nu am povestit nimanui de ceea ce am simtit alaturi de el.
Iubirile secrete si neimplinite imbolnavesc sufletul si trupul!
Dupa cativa ani, mi-am tot facut prieteni, dar nu simteam pentru niciunul ceea ce simtisem pentru Gelu. Si totusi, nu stiu daca era iubire. Cu timpul mi-a mai trecut, viata mi-a dat de lucru…
Cum as spune eu in Cronica, viata bate filmul.
O poveste trista…
Trista, dar in acelasi timp draga sufletului meu.
Sunt convins ca era interesant. Baietii cu boli cronice dizabilitante (fizice) compenseaza. Adica, fiindca nu “alearga”, “citesc”. Si chiar daca nu e evident dizabilitanta, cineva cu oboala cronica tot incearca sa compenseze intelectual.
Cat despre singuratate e o solutie buna in stiuatia lui. Daca chiar iubesti o fata, cum sa o legi de tine in conditiile astea? (adica avand termenul de garantie expirat). Doar daca fata nu se da dusa, doar atunci cineva ca Gelu inceteaza sa fie singur. Dar sunt foarte rare fetele (si parintii de astfel de fete care sa accepte) care sa se inhame la asa ceva.
Cred ca ea un adevarat cavaler, nu ar fi profitat de prietenia pe care i-am oferit-o cu toata inima, nu cred ca mi-ar fi cerut sa ne legam destinele nici daca am fi fost mai mari de varsta, desi pe mine ma batea gandul asta.
pai si nu mai ai cum sa mai dai de el, sa vezi care mai e situatia?
Unchiul lui s-a mutat la Moldova, nici nu stiu daca mai traieste, iar pe altcineva de-al lui nu cunosc. Locuia intr-un oras apropiat de Ploiesti, dar nu ii stiu nici numele de familie macar. :((
ce te-a facut sa-ti amintesti acum de el?
de fapt…se vede ca nu l-ai utat…
importnt este ca i-ai dat posibilitatea sa viseze si sa simta cum e atunci cand iubesti…
oricum,povestea ta e trista…
e atat de greu sa fii altfel…
Sustin ca nu a fost iubire, dar de aproape 30 de ani, in fiecare vara imi amintesc de el si devin melancolica, pentru ca vara ne-am cunoscut, in vacanta.
Trist si foarte emotionant.
Zicea Valdimir ceva, despre cum sa se lege la cap o fata cu cineva cu probleme.
Cunosc un caz. Am avut o colega de birou casatorita cu cineva cu o boala grava, ceva de natura digestiva si ea stia asta cand s-au casatorit. Au trait impreuna doar cam 5 ani, el a murit, i-a ramas o fetita de la el si ea nu s-a mai recasatorit niciodata desi e o femeie atragatoare si inteligenta. L-a iubit foarte mult.
Viata ofera multe povesti.
Am cunoscut si eu un baiat care vroia sa se insoare cu prietena lui, desi avea cancer si doar cateva luni de trait, desi fizic nu fusese nimic intre ei.
Profund :)
Nu stiu cum vi se pare voua, dar mie aproape ca mi-au dat lacrimile scriind.
O poveste trista:( dar cine stie…poate acum este mai bine :d
Sper din tot sufletul sa fie bine, sa nu se fi intamplat nenorocirea.
cata gingasie si sensibilitate se simte în randurile tale… Impresionanta poveste!
Cata emotie am acumulat scriind…
Emoţionant. Păcat…:(
Probabil toata viata voi trai cu regretul de a nu-l mai fi vazut.
Trista povestea . Am aceeasi intrebare : de ce ti-ai amintit de el, azi ? :(
Pentru ca a fost la fel de cald si cerul a avut aceeasi culoare ca atunci cand ne-am plimbat tinandu-ne de mana.
Trist!O poveste de dragoste/prietenie nu se poate uita;) niciodata!
Asa este. Vara asta s-au implinit 27 de ani.
@Deby Mai ales una ca asta …
Multumesc, Denis.
Dureros de frumoasa povestea…
Mai ales pentru mine este dureros. Ma voi intreba mereu ce s-a intamplat cu acel baiat, atat de frumos, atat de trist.
Vad ca si tu ai o slabiciune pentru ochii albastri/verzi.. Foarte trist.. eu ma tot gandesc cat de puternici sunt cei care accepta, ca cineva din familie sau o persoana foarte draga, nu mai este in viata.. eu nu m-as putea obisnui cu gandul toata viata. Dar probabil ca iti da Dumnezeu putere sa treci peste momentele astea…
Iti dai seama cat de greu a fost pentru el, sau cat de greu e pentru acele persoane care stiu exact cat au de trait? Nici nu stii ce vrei sa faci/ cum alegi sa iti petreci timpul:(
Cred ca nimeni nu se poate obisnui cu ideea ca o persoana draga a disparut, dar trebuie sa mergem mai departe.
Am simtit pe pielea mea cum este, cand ne-au spus ca are Mihai cancer. :((
Eu, una, m-am intristat de aceasta poveste.
E foarte greu sa cunosti pe cineva de care nu vei sti ce soarta va avea peste putin timp. Cand suntem tineri suntem mai sensibili, suntem puri si chiar e o compasiune din cele mai sincere.
Dar viata a facut sa ramana la stadiu de poveste, chiar trecutul nostru e o poveste…
Din pacate, nu stiu cum as putea da de el sau de familia lui, sa aflu ce s-a intamplat, iar asta ma macina incet. :((
Din ce povesteşti, eu cred că a fost o prietenie puternică, adevărată. Când aud de oameni bolnavi parcă se opreşte timpul în loc, nu mă mai gândesc la nimic şi îmi spun că e bine să ne mulţumim cu viaţa aşa cum e ea, întrucât alţii trăiesc zile grele…
Din pacate, a fost de scurta durata si nu mai stiu nimic de el. :((