Bluza cu volane și râsul usturător

Mă pune aghiuță, într-o vacanță de vară, să mă iau după copiii din bloc și să plec la “muncă”, într-un cartier vecin, la sortat de legume și fructe. Îmbrăcată cu o bluză roz cu volane, abia adusă de mama de la croitoreasă, cu fustiță neagră, dreaptă, cu balerini eleganți în picioare, ajung la “siloz”. O femeie plinuță, îmbrăcată cu un halat albastru, îmi arată un maldăr de lădițe pline cu roșii și îmi spune să mă apuc de treabă. Care treabă? Ia loc pe o ladă goală și apucă-te să sortezi roșiile după mărime, vine prompt răspunsul femeii.

Mă uit spre lada indicată, văd că este plină de o zeamă roșie-maronie, pe care se bat trei muște obraznice, mă uit la mormanul de lăzi pline de roșii, mă uit iar la femeie. Aveți o păturică, să pun peste lada asta murdară? Mă privește de parcă tocmai mi-au crescut antene, începe să râdă și îmi spune că mama ar fi trebuit să mă pună mai des la muncă. Hai, tanti, că eu chiar muncesc acasă, dar nu văd de ce trebuie să stau ca porcii, în lături, când mi-aș putea proteja hainele cu care sunt îmbrăcată.

Femeia râde, convinsă că nu voi sta nici măcar o oră la muncă. Râsul ei mă ustură și mă ambiționează. Mama își permite să îmi facă alte haine. Voi regreta bluza cu volane, dacă se va păta, dar îi voi arăta grăsanei că știu să muncesc, deși nu am nici 15 ani și am venit îmbrăcată mai elegant decât directoarea lor. Chiar așa a fost. Am muncit în soare, nemâncată, nebăută, bâzâită de muște, am sortat lădiță după lădiță și am plecat de acolo fericită, căci râsul femeii nu mai ustura, ci era mai mult un zâmbet surprins, de apreciere.

Bluza roz cu volane găsită astăzi pe internet mi-a amintit această întâmplare de demult și m-a făcut să zâmbesc veselă. Ai dreptate, Larisa, oamenii nu se schimbă… La fel de ambițioasă devin și acum, dacă mă ustură râsul cuiva.