De fapt s-au împlinit ieri, 15 aprilie, două luni de când am blogul, dar a fost Paştele, eu nu mă simt prea bine, aşa că am amânat pentru astăzi.
      Au fost două luni frumoase, in care am învăţat multe lucruri(am de invăţat şi mai multe), în care mi-am amintit că oamenii pot fi şi drăguţi, săritori.
      În acest timp nu am primit nici măcar un comentariu pe care să fie nevoie să-l şterg, in afară de cel de aseară, despre care încă nu ştiu ce să cred. La aceasta postare un anonim a lăsat doar un număr de telefon. Aş vrea să-i public numărul, omul are nevoie să fie sunat. :)) (voi ce mă sfătuiţi?).
      Am cunoscut (virtual) mulţi oameni, majoritatea prietenoşi, mulţi dintre ei mi-au oferit sfaturi si încurajări. Bine-nţeles că au fost şi persoane care mi-au spus că vor vorbi cu mine când voi fi la nivelul lor. Dar ştiţi ce e amuzant? Că aceste două persoane nici măcar nu sunt cu mult mai sus decât mine. Nu vă voi spune deocamdată despre cine este vorba, mi-e ruşine de ruşinea lor.
      În tot acest timp am stat mai puţin cu familia mea, dar ei m-au inţeles şi m-au sprijinit.
      Le mulţumesc din suflet şi vă mulţumesc şi vouă, celor care mi-aţi fost alături şi m-aţi încurajat. Despre unii dintre voi am scris aici, despre alţii am scris aici, pe mulţi i-am trecut în lista de bloguri pe care le citesc zilnic, dar nu închei acest articol fără să-l menţionez pe Nomad, omul cu o răbdare de fier, cel care a pierdut o zi din viaţa lui pentru mine, încercând să mă ajute.