Aveam o vecină cu care mă înţelegeam destul de bine, poate şi datorită faptului că Ionuţ şi copilul ei erau buni prieteni. Ca orice om normal, avea şi părţi bune,  care mă făceau să o simpatizez, dar tot vorbind cu ea în timp ce copiii se jucau, descopeream şi chestii care mă enervau.

Credea orbeşte în puterea celor care pretind că pot ghici viitorul în zaţul de la cafea, în boabe de porumb sau în cărţile cu care eu joc whist sau rentz (nu mă certaţi dacă nu sunt scrise bine aceste nume). Ce speranţe avea de la viitorul pentru care nu făcea mai nimic, nu ştiu…

Argumentele logice cu care încercam să o conving treceau pe lângă urechile ei fără să o atingă, exemplele pe care i le dădeam erau neutralizate de “cazurile reale” despre care auzise ea. Părea o luptă cu morile de vânt, o imensă pierdere de timp.

În încercarea mea de a-i scoate gărgăunii din cap, i-am propus să mergem împreună la bătrâna cea pricepută în ale ghicitului, pe care ea o frecventa săptămânal. Încremenise de uimire… I-am pus o singură condiţie: să nu intervină în discuţia pe care o voi purta cu “doamna” vrăjitoare, ghicitoare, clarvăzătoare, prezicătoare, cea cu puteri paranormale.

Intrăm în căsuţa mică, dărăpănată şi întunecoasă, în care miroase a pelin şi a bătrâneţe. Ne întâmpină o femeie simplă, cu un sorţ alb cu floricele roşii petrecut peste fustă, cu un ilic tricotat, mâncat pe alocuri de molii. Nu este ţigancă, nu face vrăji, nu are glob de cristal.

Aruncă un pumn de boabe de porumb pe masa protejată de nişte ziare vechi. Studiază concentrată poziţia în care au căzut. Amuzată, ascult tot ce îndrugă bătrâna despre viaţa trecută şi viitoare a vecinei mele. Nimic de reproşat. Citeşte în acele boabe galbene de parcă ar avea deschisă pe masă o carte cu biografia fetei.

Vine şi rândul meu. Înşir o poveste lacrimogenă despre o iubire neîmpărtăşită, cu un soţ fustangiu. De aici începe comedia. Bătrâna ghicitoare-prezicătoare ştie mai multe decât mine despre soţul imaginar (eram singură atunci), despre femeile grase, slabe, blonde sau brunete pe care le răsfaţă, cu care cheltuie banii. Îmi promite că omul se va întoarce la mine.

Îi plătesc bruma de bănuţi pe care o cere, după care îi spun adevărul. Se aşază încet pe scaun, uitându-se fix la mine. Încearcă apoi să dreagă busuiocul, bombănind nişte scuze penibile.

Mă credeţi dacă vă spun că nici măcar această întâmplare nu a avut darul de a o convinge pe vecina mea că nu este nimic adevărat, că aceşti oameni nu au puterea de a vedea trecutul sau viitorul?