Precum măgarul din poveste, întorc mereu capul de la stânga la dreapta și de la dreapta la stânga, neputând să mă decid de care parte să fiu, ce să cred și ce să nu cred. Rămân cumva în afară, detașată atunci când îmi este bine, când cerul îmi este senin, agitată și ușor temătoare atunci când lucrurile nu merg așa cum mi-aș dori, când probleme grave îmi întunecă orizontul. Fac afirmații sfidătoare, susțin cu tărie că nu cred, însă atunci când dau de greu, un gând mă sâcâie și nu se dă dus: dacă totuși există, iar eu neg ceea ce altora le pare evident?
Să crezi în ceva ce nu poți vedea îmi pare greu, greu spre imposibil, mai ales dacă nu ai fost influențat încă din copilărie, însă complexitatea vieții și a naturii, perfecțiunea de care suntem înconjurați, mă fac uneori să am dubii. Am purtat de multe ori discuții cu sora mea, care crede orbește, pentru că așa a învățat de mică, am purtat discuții cu preoti și cu atei, am citit câteva cărți, însă mintea mea continuă să oscileze, să penduleze după cum bate câte un vânt sau altul. Recunosc, nici măcar nu sunt foarte bine documentată pentru a mă putea pronunța, dar lucrez la asta.
Niciodată nu am încercat să îi influentez pe alții, pentru că nu mă simțeam în măsură să fac asta și pentru că, din instinct, am înțeles că este un lucru prea intim pentru ca alții să își bage nasul sau convingerile în credința omului. Atâta timp cât sunt lăsată în pace, cât nimeni nu încearcă să îmi impună propria sa credință, îmi este bine și rămânem prieteni, chiar dacă discutăm în contradictoriu. Mă deranjează și reacționez urât atunci când interlocutorul nu vrea să asculte argumentele mele, când nu vede mai departe de părerea sa, când știe fără dubiu că există un singur adevăr: al său.
Pe lângă cele câteva cărți recomandate de prietenii mei din blogosferă, pe lângă o parte din lista pe care mi-am făcut-o la finele anului trecut, pentru acest an mi-am propus să citesc ceva în plus, ceva ce poate că ar fi trebuit să citesc cu mult timp înainte, pentru a înțelege mai bine anumite lucruri legate de religii, de credințe, de natură și de divinitate, în funcție de cultură, de zonă, de moștenirile de orice fel. Un prieten mi-a recomandat să citesc biblia cu concordanta și asta am de gând să fac în viitorul apropiat, ca mai apoi să pot vorbi având păreri mai ferme sau poate chiar să mă pot decide.
Nici electricitatea nu o vedem, dar exista. :) Acesta este unul dintre raspunsurile pe care le primim cand afirmam ca nu credem in ce nu vedem. Dar cine nu crede n-o face pentru ca nu il vede pe Dumnezeu – cel putin, n-ar trebui sa fie argument. Ar fi chiar ciudat… Sunt multe pe care, in lumea aceasta, nu le-am vazut, dar aceasta nu inseamna ca nu exista…
Dumnezeu exista pentru cei care cred si nu exista pentru cei care nu cred. Toti avem dreptate. :)
Ceea ce ma intriga – un fel de a spune – este chestiunea ritualurilor de tot felul, a interpretarilor de tot felul – chestiuni care nu apar in Biblie dar pe care popii le dau ca sfaturi sau… canoane.
Si nu prea inteleg de ce copiii trebuie sa invete numele sfintilor din calendar… Sfintii sunt, de fapt, oameni pe care alti oameni i-au decretat sfinti. Din ce tin eu minte – din Biblie – este ca Isus a zis ca nimeni nu este intre om si El… Ca El este ”intermediar” intre om si Tata. Si atunci, popii ce vor? :) In afara de bani, evident.
Cei care cred cu tarie in Dumnezeu ar trebui sa sara peste toate cele ce nu-s scrise in Biblie. Biblia se presupune ca e Cuvantul lui Dumnezeu, nu cele scrise in canoanele care emana de la popi – indiferent ce grad (!!!) au acestia. Parerea mea. :)
Apoi… am vazut “atei” care “scapa” cate un “Doamne fereste!”sau “Doamne ajuta” – ceea ce-mi spune ca sunt atei numai la nivel declarativ.
Ma intreb de ce sa citim o multime de carti? Nu in carti il aflam pe Dumnezeu, daca e sa-l aflam. In plus, nu omul il gaseste pe Dumnezeu, ci Dumnezeu il gaseste pe om. :) Asa cum mari necredinciosi au devenit credinciosi, multi credinciosi au devenit – uneori peste noapte – “atei”. :)
Noapte buna! :)
Evit totdeauna să vorbesc despre credinţă şi Dumnezeu, aşa …în public, şi aici mă refer strict la a spune dacă cred sau nu. E ceva ce ţine de fiecare persoană, ca ceva intim. Credinţa nu trebuie justificată, aşa cum ceea ce derivă “din credinţă” încurcă uneori noţiunea. Răspunsul stă în fiecare din noi. Doar că ne punem altfel de întrebări.
Îmi pare rău! Sunt ateu. Cred cu tărie că Dumnezeu e în fiecare fir de iarbă, în fiecare salt al unui popândău pe câmp, în fiecare ploaie sau răsărit de soare. Nu cred că ar putea avea nevoie de un text ca să se facă înţeles, nu cred că are nevoie de temple (până la urmă, la facerea lumii nu prea apar biserici în peisaj, dar poate a uitat că era obosit).
Chiar astăzi am văzut la TV un interviu cu Oprah Winfrey în care spune că ea se ghidează după al treilea principiu al mecanicii. Fără să filosofez prea mult: orice lucru pe care-l facem, orice energie, gând și acțiune pe care o întreprindem, se va întoarce asupra noastră cu aceeași intensitate. De multe ori, poate că pare irațional și neaplicabil acest principiu, dar funcționează. Din puțina mea experiență, am învățat acest lucru și cred că aceasta ar trebui să fie o bază de temelie a religiei noastre.