Ai auzit vreodată cântând un măgar cu vocea stridentă? Îţi aminteşti senzaţia pe care ţi-o dădea “scârţâietoarea” frecată de zid? Acelaşi efect îl are vocea mea asupra tuturor când mă hotărăsc să cânt. Nici măcar soţul şi copilul nu suportă să mă audă, cu toată bunăvoinţa pe care o au şi oricât de mult m-ar iubi.

După primele note pe care le scot (nu vă pot spune care sunt acele note muzicale, pentru că nu au primit nume încă), îi văd uitându-se unul la celălalt şi îi asemăn cu nişte conspiratori din alte timpuri. Se privesc speriaţi, îşi pun mâinile în cap, ochii le ies din orbite, apoi îşi revin şi se mobilizează, pregătindu-se de bătălie.

Mihai mă roagă să încetez, că nu îmi iese, copilul se repede spre sursa de inspiraţie, respectiv radio sau youtube, încercând să oprească muzica, iar eu mă trezesc singură, fără acompaniament. Este acel moment penibil, când mă aud şi realizez că au motive întemeiate să îşi pună mâinile la urechi.

Dar îmi place să cânt şi mă supăr când nu sunt lăsată, chiar dacă ştiu că sunt afonă şi vocea nu mă ajută.

Aveam vreo 10 ani când un unchi, abia întors din SUA, ne-a făcut cadou un casetofon Sanyo şi m-a învăţat să mă înregistrez cântând. Fredonam continuu melodiile Angelei Similea şi ale Andei Călugareanu, cântam de răsuna blocul “Radu mamii, Radule” şi “Ciobănaş cu 300 de oi”, convinsă fiind că voi deveni mare cântăreaţă.

A sosit clipa în care m-am auzit înregistrată pe casetă. Dezastru!!! Nervi!!! A fost una din marile dezamăgiri ale copilăriei mele.

Totuşi, în orice rău este şi un bine. Niciodată la concerte nu stau în înghesuială, iar să ajung în primele rânduri este un fleac. Trebuie doar să cânt cât pot de tare. Cu timpanele sparte sau doar zgâriate, oamenii se opresc din cântat şi se îndepărtează instinctiv de răgetele mele.