Skip to main content

Basma curată

Mie nu mi s-a părut niciodată, dar toți cei care ne-au văzut împreună au crezut că suntem surori, ne-au spus că semănăm foarte bine. Eu încă mai cred că nu trăsăturile fizice erau cele care lăsau această impresie, ci faptul că eram prietene de 30 de ani și fiecare dintre noi împrumutase câte ceva de la cealaltă (gesturi, atitudine, vorbe). Și cum ea era în Italia, blocată într-un job obositor, iar fetița îi era la mine, ne-am decis să profităm de asemănarea dintre noi.

Urma să îi duc eu copilul în Italia atunci când lua vacanță, dar nu putea fi scos din țară până când nu erau toate actele gata. Bine-nțeles, actele ar fi trebuit să le pregătească mama fetiței, prietena mea. Cum ea nu putea veni în țară, drumul de la Verona la consulatul din Milano i–ar fi răpit timp și bani, iar notarul nu era nici el prea ieftin, în loc de procura cu care să îi rezolv treburile am decis să îi folosesc buletinul și să mă dau drept mama copilului. Primul pas a fost să tranfer copilul la școala din apropierea casei mele.

Cu inima cât un purice, merg la școala unde învăța fetița, intru la secretariat, discut cu doamnele de acolo, ele îmi pregătesc actele de care aveam nevoie, eu le mulțumesc și aștept să le primesc pentru a pleca. Afurisit ghinion! Pe ușa secretariatului intră chiar diriginta fetei. Secretara, binevoitoare, o anunță că îi va pleca o elevă. Mă privește diriginta curioasă și mă întreabă cine sunt. Eu, cu broboane de transpirație pe frunte, mă prezint ca fiind mama fetei.

Diriginta face ochii cât cepele, se uită la secretară, iar la mine și îmi spune clar că eu nu sunt mama fetei. Situație mai mult decât jenantă, deja ușor periculoasă. Transpir de emoție, de rușine, de teamă. Mă gândesc că nu îmi vor da actele, că îl vor suna pe tatăl vitreg al fetiței (cu care ea locuise chiar şi după plecarea prietenei mele în Italia şi de la care care eu abia o luasem de câteva zile) , că vor chema poliția, că voi da de necaz. Îi spun că lucrez în străinătate, că munca de acolo este epuizantă, că a trecut ceva timp de când nu ne-am văzut. Bine-nțeles că nu crede o iotă din ceea ce spun.

Îmi dau seama că doar sinceritatea totală mă poate salva din situația urâtă în care mă băgasem de dragul prietenei mele. Îi spun povestea de la cap la coadă, îi vorbesc despre neputința prietenei mele de a veni în țară și despre sumele mari de care ar fi avut nevoie pentru a rezolva legal problemele. Îmi trece prin cap să îi vorbesc despre viaţa grea pe care au dus-o lângă cel care ar fi trebuit să le protejeze. Cunoştea povestea. Mi se dovedeşte încă o dată că sinceritatatea este cheia ce deschide uşi. Scap basma curată.

Povestea a ieșit în lumina blogului după ce am citit articolul scris de Olimpia.

Comments
  • Rudolph Aspirant September 26, 2013 at 5:33 am

    Zau, NU a fost bine ce ai facut. Si nici diriginta NU a facut bine, pt ca te-a ascultat, chiar si daca erai sincera si totodata credibila, plus directorul scolii e si ala raspunzator. Singura exceptie etica si legala care s-ar putea imagina posibil permisibila ar fi fost daca activitatile voastre de complicitate s-ar fi infaptuit pt binele urgent de salvare a unui minor dintr-o situatie clar acut detrimentala vietii acelui minor, de ex o operatiune de salvare a acelui minor daca el ar fi fost rapit si tinut prizonier de un cult sau de o banda criminala saau in conditii de razboi sau catastrofa reala, dar NU pt confortul economic al mamei acelui copil, oricat ar fi ea de prietena a ta, si oricat ai incerca sa argumentezi, poate corect, ca un minor beneficiaza daca mama lui are confort economic sporit, desi asta e in general si pe termen lung, nu in conditii de termen scurt, si opinia mea este ca acest caz nu indeplineste conditiile unei astfel de exceptii teoretic permisibile.

    • Vienela September 26, 2013 at 5:37 am

      Fusese acea situatie urata in casa lor cu cateva zile in urma (vezi linkul pus pe tatal vitreg), prietena mea tocmai plecase, bani nu mai avea si fetita (care avea 14 ani)fusese amenintata de tatal vitreg. Copilul nu mai putea fi lasat acolo si nici nu aveau pe altcineva.Nu am stiut ce sa facem si asta ni s-a parut cea mai buna solutie. Nu as mai repeta experienta pentru nimic in lume.

  • Gabriela September 26, 2013 at 5:44 am

    Eu sunt de parere ca adevarul e cea mai buna minciuna. Una dintre fetele de la birou, uitase de un client ce tocmai trebuia sa apara si nu ii pregatise o oferta. Impacientata, ma intreaba:”ce sa ii mint clientului? Nu stiu ce sa spun ca nu i-am facut oferta.” I-am raspuns:”Adevarul e cea mai buna minciuna. Spune-i exact despre ce a fost vorba si nu se va supara”. Si asa a fost.

    • Vienela September 26, 2013 at 6:03 am

      Oho, de cate ori nu am fost si eu intrebata “ce sa mint?” si am raspuns ca adevarul este cea mai buna minciuna… Am zeci de povesti pe aceasta tema, adunate din viata… 🙂

      • mixy September 27, 2013 at 1:29 pm

        eu deja am picat in extrema in care ar fi bine sa folosesc mai putin adevar

  • Radu September 26, 2013 at 6:01 am

    Sunt oarecum de acord cu Rudolph.
    @Gabriela, adevarul poate fi uneori dezarmant, dar nu minciuna. 🙂

    • Vienela September 26, 2013 at 6:10 am

      Culmea este ca si eu sunt de acord cu Rudolph… 🙂

  • Nice September 26, 2013 at 6:55 am

    Eu sunt pro diplomatie, nu pro sinceritate dezarmanta. :)) Dar in cazul expus, sinceritatea era singura solutie viabila. Parerea mea. 😛 As fi procedat exact ca tine. 🙂
    Acum, ca sa iesi basma curata dintr-o situatie, cred ca orice arma poate fi folosita. Insa, o alegem in functie de gravitatea problemei, principii si constiinta. 😀

  • Zina September 26, 2013 at 7:55 am

    Folosirea unei false identitati sau, juridic formulat, “falsul privind identitatea” se pedepseste cu inchisoare de la 3 luni la 3 ani, asa ca eu nu m-as fi bagat in asa ceva de la bun inceput. Fireste, intai m-as fi interesat despre infractiune si ce pedeapsa risc sa primesc. Impulsurile generoase sunt frumoase pana la punctul in care te pun in pericol.

  • nespusdemult September 26, 2013 at 8:15 am

    Pentru mine inseamna o definitie a prieteniei!

  • Petala Calatoare September 26, 2013 at 9:03 am

    Cam periculos ce ai facut atunci, dar uneori actionam sub impulsul momentului si nu mai avem timp sa ne gandim la consecinte.
    Dar da, adevarul e intotdeauna solutia.

  • Radu September 26, 2013 at 10:44 am

    Cine a pus mâna pe-un adevăr să-l ţină bine! Promit să plătesc când îl văd! 🙂
    Adevărul nu este imuabil, depinde cine şi când l-a spus, de context şi de încă căteva milioane de alte chestii.
    Prin clasa a şaptea credeam că axiomele sunt eterne. Mai târziu am învăţat ca nici geometria euclidiană nu se potriveşte peste tot.
    Teoria relativităţii se pare că se potriveşte mai bine.
    Dar ce mă fac dacă şi Einsten n-a spus chiar tot? Eiii?

  • Floarea September 26, 2013 at 3:06 pm

    Ai facut si tu destule prostioare.Bine cand se termina cu bine.Eu am trecut granita ,pe vremuri,ducand pa pasapoarte ,o adeverinta semnata de mine.Nu era falsa,dar nu eram competenta pentru acea semnatura.S-a aflat dupa ce m-am intors la serviciu. Tot ploiesteanca,nu?

  • Andra September 26, 2013 at 5:05 pm

    ce frumos. povestea asta imi confirma ceea ce stiam deja: esti un om cu suflet mare 😀

  • zdwub September 26, 2013 at 6:09 pm

    Ai facut ce ar face un prieten cu adevarat prieten…foarte rar astfel de persoane!

  • olimpia becheru September 26, 2013 at 8:28 pm

    Vienela, sunt convinsa ca asteptai reactia mea. Ca fosta diriginta, iti pot spune ca stiam toate problemele copiilor mei. Mergeam in vizite acasa la ei, ma informam de conditiile pe care le aveau, de situtia familiala. Aveam un caiet al dirigintelui in care scriam toate observatiile, notele, absentele. Parintii ma sunau uneori si la mezul noptii, fara teama ca ma dearanjeaza. Elevii aveau incredere si-mi spuneau toate problemele lor, imi cereau sfaturi. Acea diriginta trebuia sa stie situatia fetitei si asa putea colabora cu tine, ca prietena a mamei. Cand eu am fost plecata in Italia, fosta dirginta a fiului meu trecea zilnic pe la el acasa sa vada ce face, daca are nevoie de ceva. Ea cunoastea situatia, eu am fost si am vorbit cu ea inainte de plecare, si asa era informata. A stiut ce sa faca si cum sa procedeze.
    Tu ai avut toate intentiile bune, nu ai gresit cu nimic. Fetita avea nevoie de ajutor.
    Din pacate, multora din profesori nu le pasa de ce se-ntampla cu elevii in afara scolii. E dureros, dar nu pot sa nu recunosc ca ma doare mult cand copiii sufera din cauza indiferentei celor responsabili pentru viitorul lor.

  • Adrian Manea September 26, 2013 at 10:41 pm

    Îţi trebuie curaj ca să faci un astfel de gest, curaj şi o relaţie frumoasă de prietenie.

  • Rudolph Aspirant September 27, 2013 at 11:03 am

    Ei, acum ca Vienela ne-a relatat si despre posibilele circumstante atenuante, propun in aces tribunal adhoc amator popular, cu gandul si la binele mai larg social general, o sentinta de 3 luni cu suspendare plus serviciu social comunitar de scris la gazeta culurala de tip blog mminim 2 povesti interesante pe saptamana oblihatorii in decursul acestor 3 luni urmatoare. Mai deliberez sa vad ce pot propune si pt diriginta complice, si voi studia in acest sens articolele observatorilor straini specialisti pe probleme de invatamant, ca de ex Olimpia si Zina, plus a expertilor constitutionali si de tip avocat al poporului ca Radu.

    • alma nahe September 27, 2013 at 4:50 pm

      Îl susţin pe Rudolph în demersul observatorului fără pată! 🙂 Mai ales că se apropie SuperBlog!

      Acum, că basmaua ta e curată, şi cum s-a întors povestea şi pe faţă şi pe dos, ba, mai mult, pe mine m-a trimis la Olimpia, unde mi-am amintit o peripeţie asemănătoare, aici la tine nu mai am a adăuga nimic.

      Am urmat şi cărarea de sub “tatăl vitreg al fetiţei” şi m-am îngrozit. Nu fiindcă n-aş şti că există încă animale ca “omul” ăla, ci fiindcă mă simt neputincioasă în faţa unui caz ca cel de faţă şi, cel mai probabil, dacă aş avea în preajmă asemenea oameni, i-aş omorî, folosindu-mi primul impuls. Doamne, fereşte! 🙁

  • Mihaela Dămăceanu September 28, 2013 at 6:18 am

    Am plecat şi m-am tot gândit la articolul tău. Mi-e greu să spun ce aş fi făcut în locul tău, pentru că întotdeauna este greu să ştii ce ai face în locul altcuiva, Dar cu toate riscurile implicate, eu zic că este un gest de admirat. Este adevărat că trebuie să respectăm regulile şi că într-o societate gradul de civilizaţie are legătură cu respectarea regulilor. Dar era vorba de o femeie şi nişte copii foarte chinuiţi, în aceeaşi societate în care nenorocitul acela nu putea fi pus la punct de nicio regulă. Pentru că trăim în societatea care pentru mame şi copii bătuţi bestial, nu mai are reguli. Am văzut că lumea spunea că şi ea are vina ei, făcând 4 copii şi căsătorindu-se cu unul pe care-l ştia de la început ca fiind beţiv, dar nu este normal ca poliţia să nu poată face nimic, decât dacă ar fi fost vorba de cazul cel mai rău posibil.
    Bine că a reuşit să scape de omul acela. Sperăm că acum are o viaţă mai bună.
    Este aceeaşi prietenă căreia i-ai dedicat tu o postare oarecum recentă, din care înţelegeam marea ta părere de rău, că nu mai sunteţi prietene. Totuşi, cred că nu.

    • Vienela September 28, 2013 at 6:35 am

      Are doar doi copii. Si da, chiar despre ea este vorba, despre cea care a ales sa renunte la o prietenie de peste 30 de ani din habar nu am ce motive.

      • Mihaela Dămăceanu September 30, 2013 at 5:13 pm

        Păcat, să ştii! Dar mă gândesc că ea pierde. Dar tot păcat, îmi vine să spun.

  • Karioka September 28, 2013 at 8:37 am

    Stai asa.

    Referitor la povestea din linkul Olimpiei.

    Elevul minor e exmatriculat pentru ca o femeie adulta, majora, il cheama la ea acasa unde intretine relatii sexuale cu el?
    Daca era o fata de 14 ani chemata de un barbat de 45, se chema actul abuz, fata victima, ala pedofil. Invers de ce e de vina tot ala micu? Doar pt ca e baiat si se considera ca o fi participat activ si consensual la actul sexual? Si exmatriculat de ce.

    Foarte nasol.

  • Adriana September 28, 2013 at 8:42 am

    …mă dor situaţiile in care copiii sunt la mijloc, iar adulţii se comporta ciudat. Tu eşti cu adevărat un prieten perfect, asa cum simt pe pielea mea, dar greu e sa “ajuţi” in astfel de probleme. La Olimpia e şi mai nedrept. Sunt de aceeasi părere cu Karioka

  • javra September 28, 2013 at 9:47 pm

    Toată situaţia este este foarte riscantă.
    E de ajuns ca pe aşa-zisa mamă, fata s-o strige “tanti”.

  • elly weiss October 2, 2013 at 10:09 am

    Gandindu-m acum ca persoana pentru care ai riscat enorm ajutand-o, te-a rasplatit cum te-a rasplatit…cred ca vorba aceea cum ca “Nicio fapta buna nu ramane nepedepsita”…e cat se poate de adevarata si foarte trista.
    Adica…adevarul e ca nu prea merita sa-ti pui pielea la saramura pentru altul. 🙁

  • […] invit în galeria mea cu reflexii în pictura pe: Alexandra, Alice Boboc, Gabriela Ilieș, Kadia, Vienela și pe toți ceilalți care gustă Frumosul din arte și care trec pe aici […]

  • Post a comment

    Threaded commenting powered by interconnect/it code.