Unii bărbați își ceartă nevestele că aruncă banii pe jucării (pentru copii, pentru câini, pentru ce are fiecare pe acasă). Al meu, din contră, mă ceartă când aduc acasă jucării din natură.
-Oprește, oprește, că am văzut un băț mișto pentru Bruno!
Bietul om trage mașina la marginea drumului. Cobor. Vreau să iau bățul și, lângă el, ușor moscolit de noroi, văd un altul, parcă mai interesant. Le culeg pe amândouă și mă îndrept spre mașină. Îmi mai iese în cale un băț, mai subțirel, dar cu o coajă care sigur îi va plăcea câinelui. Mihai mă întreabă, cu un zâmbet mucalit:
-Vrei să faci grătar?
Acasă, Bruno aleargă înnebunit cu bețele în gură. Le aruncă prin pat, le adună și fuge prin living, roade la ele pe prosopul căzut de pe uscător. Mihai se strâmbă și apoi, total nemulțumit, mă ceartă:
-Eu am spus că mi-ar plăcea o casă în pădure și tu ai înțeles pe dos, că aș vrea toată pădurea în casă.
*
Plânsul lui sfâșitor ne face să sărim din pat, teribil de îngrijorați. Unde e câinele? Ce a pățit? Și-a prins lăbuța în ceva? Îl doare burta? S-a înțepat? Unde ești, Bruno? Plânsul se întețește. Alergăm din cameră în cameră. Câinele nicăieri. Doar plânsul acela de jale. Bruno!!! Până la urmă îl găsim. În bucătărie. Stă în poziția “sezi” și se văicărește privind spre cârnații uitați pe masă.
Cele două întâmplări au avut loc în aceeași zi. Le-am scris pentru prietenii de pe facebook, după care mi-am dat seama că blogul le păstrează mai bine, așa că le-am adus aici, mai ales că printre abonați sunt și persoane care nu mă urmăresc pe fb.