Cerul are culoarea peruzelelor. Departe, linia orizontului începe să se înnegrească. Noaptea mai are doar un pas de făcut. În curând se va coborî peste apa ce se zbate la picioarele mele. Luminile se aprind, una câte una. Cu ochii pierduți în zare, la vaporașele care se leagănă în golf, îmi dau seama că am ajuns acolo unde mi-ar fi plăcut să trăiesc o eternă poveste de dragoste. Bărbații, deși nu foarte frumoși, sunt mereu veseli și curtenitori. Ca niște regi blestemați. Au dinții albi și pielea bine bronzată. Obișnuiesc să cânte. În privirea lor mă văd pe mine. Goală, frumoasă, senzuală. Ca o regină a iubirii. Aici, toate femeile sunt regine și toate reginele sunt femei. Bărbații își întind brațele către insula Capri. Parcă ar vrea să danseze, să se roage, să zboare. Toți sunt cu capul în nori și cu picioarele pe pământ. Ca mine. Cum să nu îi iubesc?

“Poporul nu era nici grec, nici roman, nici bizantin; era poporul napolitan de totdeauna, poporul acesta cum nu e altul pe lume, a cărui veselie nu e decât o perdea pusă să ascundă tragedia sărăciei, a cărui vorbire umflată e un fel de a mai scutura monotonia zilelor, a cărui lene e doar o înţelepciune, aceea de a nu te preface că eşti prins de treburi când n-ai nimic de făcut; un popor care îndrăgeşte viaţa şi încearcă să se strecoare cu şiretlicuri când soarta se arată haină, care e bun de gură şi dispreţuieşte zarva războinică pentru că nu i se urăşte niciodată cu pacea.” – Descriere furată din cartea Regii blestemați, de Maurice Druon.

regii blestemati