M-a cautat balaurul cu sapte capete in multe nopti albe, cand somnul refuza sa-mi protejeze mintea de ea insasi. Ma ataca ba dintr-o parte, ba din alta, musca fara de mila din sufletul chinuit de framantari, scuipa cu foc si cu putoare peste tot ceea ce imi parea bun sau frumos. Indoieli de tot felul imi bantuiau viata, facand din vis – cosmar, din noapte – zi, din pur – impur, din mine – alta.

Imi place sa cred sa ma mint ca imi cunosc limitele si ca ma intind doar atat cat imi este plapuma. Sub plapuma e cald si intuneric. Nici o umbra nu tremura fioros prin fata ochilor mei incercanati. Abia cand limbile otravite ale balaurului cu sapte capete imi ating picioarele, spaima si neincrederea mi se strecoara in lenjeriile de pat, alungand somnul odihnitor, eliberator. As fi putut mai mult? Este indreptatit balaurul sa muste din mine?

Sapte capete are monstrul ce ma terorizeaza in nopti ca aceasta. Poarta nume pe care fiece om le cunoaste: invidie, nesiguranta, trufie, dezamagire, indolenta, lacomie, indaratnicie. Veninul prelins de pe dintii balaurului imi intra in sange, pangarind ceea ce mai era curat. A fost ceva curat sau era doar o iluzie? Ne nastem puri? Putea gasi perfectiunea?

Perfectiunea mea nu exista. O caut la altii si uneori am senzatia ca o gasesc. Atunci ma mir de norocul de a fi fost primita in apropierea lor si ma rog sa nu ma paraseasca. Este aproape Ireala senzatia de caldura ce ma cuprinde cand imi dau seama ca pe soseaua cu sapte benzi nu-s doar balauri cu sapte capete, ci si oameni Ireal de umani.

Sabia mea este tocita, nu a taiat prea bine niciodata, nu poate reteza capete de balauri. De-ar fi putut, nu pe ai mei i-as fi ucis, ci pe ai oamenilor despre care am simtit dintotdeauna ca imi fac sufletul sa vibreze. In fata ta, Om Ireal de uman, ma simt mica, ma vreau mica. Sabia ta este ascutita, sabia ta stie taia capete de balauri. O lupta-i viata; deci te lupta…!