Aveam o lene incredibilă. Nici măcar soarele nu reușea să mă trezească. Abia când agitația din casă a atins cota maximă m-am ridicat din fotoliu. La doar câteva minute după, mami spunea în telefon: Suntem patru persoane și un câine de talie medie. Ne puteți găsi o mașină? Am ieșit în stradă, să așteptăm taxiul. Șoferul ne-a privit oripilat și a strigat din mers:
-Ăsta e câine de talie mică? Să vă ducă altcineva!
Mami s-a supărat și a mormăit (cam tare) în urma lui:
-Să te bip în gură!
A venit altul. Călătoria cu mașina m-a amețit. Să spună cineva taximetriștilor că nu suport parfumurile dulci din comerț. Omul ne-a dus într-un parc uriaș. Mirosea a pădure, a lac, a grătare încinse, a animale sălbatice, a veselie de weekend. Am făcut turul de onoare, să mă vadă toată lumea, m-am lăsat tras în poze și m-am bucurat de carne friptă și hamsii prăjite. Porția mea de bobițe a ajuns la niște căței amărâți, temători, care se învârteau printre oameni în așteptarea unei pomeni ce nu vine niciodată.
Drumul prin Mica Romă a fost epuizant. Soarele îmi ardea blănița. Câinii urlau disperați. Tati mergea încet, atent la fiecare casă, la mașinile din curți, la felul în care trăiesc alții. Am intrat în sat. Cățelușa m-ar fi mâncat de viu, supărată că i-am violat teritoriul, că am îndrăznit să intru în curtea ei. I-am arătat colții, să știe că nu-i de glumă cu mine, apoi am dat din coadă și am cerut să facem pace. Nu se cuvine ca un mascul să atace o femelă. Așa ceva e posibil doar la oameni, nu și la câini!
A fost eliberată din lanț. Ne-am alergat până la epuizare. La început a făcut pe mironosița. După câteva ture de curte străbătute în goană, a săltat coada. Nici acum nu înțeleg de ce m-a oprit mami tocmai în momentul culminant, când am ajuns la doar un pas de reușită. Mi-ar fi plăcut să las pe acolo niște nepoței, semn al trecerii mele prin sat și prin viață.
M-am ales și cu un semn de bună purtare. L-a tratat mami acasă cu betadină. Înainte și după… Găsiți diferența!
Drumul la întoarcere a fost fenomenal. Nu îmi găseam locul în mașină. Agitat de mirosul dulce, mârâiam în surdină. Din greșeală am lovit-o pe mami cu ghearele în ochi. Încă se resimte. Șoferul a înțeles rapid ce vreau și mi-a permis să mă strecor printre scaune, să ajung în față, pe locul pasagerului din dreapta. Dacă nu ați fost pe străzile din Ploiești sâmbătă seara, cu siguranță ați ratat șansa de a mă vedea stând în șezut, cu capul scos pe geam, atent la fiecare pieton pe care îl depășeam din goana mașinii.
Aventurile lui Bruno nu se termină aici. Ele continuă în somnul plin de vise care m-a învăluit de cum am intrat în casă. Urmarea în episodul viitor. Până atunci, poate…
Ai nevoie de un personaj credibil în reclame? Bruno este aici pentru a te ajuta! Tratament pentru albirea dinților, cea mai bună pastă de dinți, cea mai cea periuță de dinti, cea mai eco-bio-naturală mâncare? Doar Bruno știe secretul și doar el îl va dezvălui altora! Contra cost, desigur.
Frumoasa aventura lui Bruno dar si a ta! ai grija sa te tratezi la ochi!
Zi frumoasa!
Intre timp aproape ca a disparut jena pe care o simteam cand clipeam sau cand aveam ochii obositi. Multumesc frumos, Lubita! O zi excelenta iti doresc! :*
Frumoasa aventura ta Bruno. Eu Micky, ador sa merg cu capusorul scos pe geam si cu pletele si limba in vant! Sau in bratele lui tati care este un sofer desavarsit. Stim ca riscam o amenda, dar unde e mai bine decat in brate? Si oricum, sunt foarte cuminte. Cand simtim ca ne este rau coboram din brate pe presul din dreapta sau din spate si nu murdarim canapelele. Presul din cauciuc se curata usor. Daca are unde. tati opreste sa imi revin si sa beau putina apa, dar daca nu asta e… prefer sa-mi fie rau decat sa raman singur acasa. Mai nou am descoperit ca daca mananc muraturi inainte de plecare nu imi mai este rau. In oras nu-mi place… nu e drumul lin si constant. Prea multe frane, opriri, porniri, depasiri, viraje ma ametesc…
Noi mergem destul de rar cu masina si probabil din acest motiv Bruno nu e in apele lui cand se intampla. :)) Dar, Micky, sa mananci muraturi? Asta nu o pot pricepe! :)))
Bruno imi aminteste – de cate ori vad foto cu el – de boxerii pe care i-am avut candva (pe rând). Daca Boni era dresata astfel incat nici de pe jos nu manca si nici de la altii nu lua – chiar daca era carne cruda – Bobi era ca Bruno de zapacit – uneori, cand descrii cate ceva, imi zic: “parca ar fi Bobi”. :) Si Boni si Bobi m-au “accidentat” de zeci de ori. :)
Sa va traiasca!
P.S. “Diferenta” am vazut-o de cand poza a fost pe FB. :) Ii las pe altii sa o caute acum. :)
:) Ai pe undeva poze cu boxerii tai?
Pe mine Bruno ma raneste mai rar, ca a invatat sa ma fereasca, dar bietul Mihai o incaseaza zi de zi. Ba un colt ascutit, ba un pinten, ba o lovitura de cap, ba o saritura pe burta… Cel mai rau a fost cand s-a oparit cu cafea pe burta si Bruno, in joaca lui, i-a spart basica si i-a rupt pielea cu ghearele. :)))
De cate ori citesc despre Bruno, mă vad scriind despre ai mei, apoi renunt. Sunt intr-o faza ca i-as lega pe toti și le-as da drumul dincolo de poarta. Noroc ca uit repede de ce m-au suparat. Bruno chiar e un catel fericit, precum stapana. Va imbratisez.
Of, sper ca ai trecut de acea faza. :(
Nu e nici Bruno fericit mereu. Dimineata, de exemplu, a cerut aproape un sfert de ora sa fie scos afara si eu mi-am tot facut de lucru pana a venit Mihai, ca imi era frig si lene sa ies din casa. :)
Piki are ceva de obiectat. Cica el nu sta nici de nebun pe scaunul din dreapta, ca e mai fain la volan. Asta cand mergem la tara sau pe strazile noastre de la periferie si il lasa tati acolo.
La volan i-ar fi placut si lui Bruno, dar nu l-am lasat noi. Asta mai lipsea, in taxi, prin mijlocul orasului. S-a multumit sa linga mana soferului din cand in cand. :)))
Bruno, nici nu știi ce fericit ești că ai o asemenea mămică iubitoare, așa că ai mai multă grijă pe unde dai cu labele! ☺
Nu moare ea asa usor! A vrut caine, trebuie sa il suporte cu bune si rele. :)))
Aşa-i că bine să te plimbi cu maşina, Bruno? Păcat că tu n-ai loc să te urci în cârca şoferului, ca mine! :)
Cu nepoţeii ştiu cum e… Şi eu sunt împiedicat să-mi las astfel de urme la ţară. :(
Ar trebui sa ma plimbe mai des ca sa imi dau seama daca e bine sau nu. Si neaparat sa ii puna pe soferi sa renunte la “parfumatoarele” alea oribile, spune Bruno. :) Oamenii ne impiedica pe noi sa lasam urme, desi nu se sfiesc (unii dintre ei) sa umple lumea de copii si apoi sa ii abandoneze. :(