Avem atâtea cuvinte frumoase în limba română

Nimic nu mă poate reţine când înflăcărarea pune stăpânire pe mine, când torente de cuvinte mi se revarsă pe tastatură, când peste zare văd cum se arcuieşte lumina colorată a verii. Un licărit de mirare mi se cuibăreşte la sân, parcă dorind să mă întrebe pe unde m-au purtat paşii în luna lui mai, şi-n alte luni din urmă. M-am lăsat oare pradă iluziilor oferite de o busolă stricată? M-am rătăcit pe cărări unde apatia e singura stare acceptată? Avem atâtea cuvinte frumoase în limba română şi folosim doar un dram din ele. Tăcându-le, vorbele îşi vor curma şuvoiul pe nesimţite, şi-n marea seacă de indiferenţă va îngheta şi bruma de umanitate ce ne-a mai rămas. Vom continua o vreme să ne învelim în negare, să ne ascundem capul în nisip şi să ne minţim că totul merge bine…

Într-o lume în care comunicarea se desfășoară tot mai mult în era digitală, cuvintele frumoase ale limbii române par a fi lăsate în umbra indiferenței noastre. “Avem atâtea cuvinte frumoase în limba română și folosim doar un dram din ele,” avertizează o voce care pare să rostească un ecou pentru sufletele noastre adormite. Această afirmație înfățișează un tablou al uitării, o negligare a bogăției lingvistice care se găsește la îndemâna noastră.

Prin tăcerea noastră, cuvintele își pierd forța și își curmă șuvoiul pe nesimțite. Suntem martorii unui declin lent, în care limbajul nu mai este apreciat în măsura în care ar trebui. Tăcerea față de cuvintele frumoase este asemenea unei zidiri a unui zid de indiferență, iar acest zid poate duce la înghetarea brumei de umanitate care ne-a mai rămas.

În marea seacă a indiferenței noastre, riscul de a ne pierde conectarea cu umanitatea crește. Cuvintele frumoase sunt nu doar elemente decorative ale limbii, ci și instrumente puternice care pot construi punți între oameni, pot stârni emoții și pot aduce lumina în locuri întunecate ale inimii. Neglijând această comoară a cuvintelor frumoase, riscăm să alunecăm într-o lume rece și sterilă, în care relațiile umane devin simple formalități lipsite de substanță.

De ce alegem să tăcem cuvintele frumoase? Oare suntem prea ocupați sau prea obosiți pentru a le îmbrățișa? Sau poate am căzut pradă unui val de indiferență care ne-a acoperit sufletele? Într-adevăr, în fața provocărilor cotidiene, cuvintele noastre devin uneori o victimă nevinovată a neglijării noastre.

Continuăm să ne învelim în negare, alegând să ne ascundem capul în nisip și să ne mințim că totul merge bine. Dar ce înseamnă cu adevărat “a merge bine” dacă nu ne oprim să admirăm și să prețuim frumusețea cuvintelor ce alcătuiesc limba noastră maternă? Oricât de mult am încerca să evităm, cuvintele sunt oglinda noastră interioară, reflectând starea noastră de spirit, cultura noastră și modul în care ne raportăm la ceilalți.

Soluția la această uitare a cuvintelor frumoase nu poate fi găsită decât într-o redescoperire a valorilor noastre lingvistice. Trebuie să ne amintim că fiecare cuvânt are o putere aparte, că limbajul nostru este o comoară culturală care trebuie să fie prețuită și îngrijită. Deschiderea porților cuvintelor frumoase ne poate purta într-o călătorie fascinantă prin bogăția limbii române, dezvăluind nu doar înțelesuri, ci și conexiuni profunde între noi și ceilalți.

În concluzie, să nu uităm că avem responsabilitatea de a păstra și de a îmbogăți limbajul nostru. Cuvintele frumoase nu trebuie să fie doar niște comori adormite, ci să devină lumina care ne îndrumă în întunericul comunicării sterile. Deschiderea porților către această comoară va aduce cu sine nu doar o reîntoarcere la rădăcinile noastre culturale, ci și o reconectare cu umanitatea și frumosul care definesc esența noastră ca ființe vorbitoare de limbă română.

Cu pas de felină vom încerca să ne strecurăm prin viaţă, sperând totuşi ca viaţa să nu ne observe. Vom înota val după val prin mare, vom urca piron cu piron spre vârf de munţi, vom coborî vijelios torenţii înspumaţi. Tăcerile ne vor însoţi, credincioase şi reci. Vom rămâne tot mai puţini, vom comunica tot mai rar, vom deveni roboţi prin venele cărora va curge bătrânul internet. Cuvintele vor fi negre ca noaptea, şi noapte ne va fi sub soare. Din ochi se vor stinge sclipiri, din degete se va prelinge numai cerneală pixelată, din inimă va ciocăni spre viaţă gândul că timpul şi cuvintele s-au scurs înainte ca noi să învăţăm cum să le preţuim.

Din sfera mea venii cu greu

Ca să-ţi urmez chemarea,

Căci un torent e tatăl meu

Şi cratimă mi-e marea.