Când l-am cunoscut nu mi-a venit să cred ca era orb. Avea nişte ochi verzi… atât de frumosi, dar nu vedea nimic. Cu mulţi ani în urmă, din cauza unui nefericit accident casnic, îşi pierduse vederea. Sărise pe neaşteptate capacul cazanului de ţuică şi îl opărise pe faţă, lăsându-l fără posibilitatea de a mai vedea vreodată.

Mi-a pipăit faţa, m-a pupat şi m-a poftit în curte. La fiecare pas pe care îl făcea  mă întrebam dacă este cu adevărat orb. Nu folosea baston, dar străbătea curtea la fel de repede şi de sigur ca şi mine, ca şi copilul lui (fostul meu soţ).

Mi-am petrecut concediul de trei săptămâni la socrii, am avut ocazia de nenumărate ori să îl admir pentru capacitatea cu care se adaptase. Ştia locul fiecărui obiect din casă şi din curte, pipăia oile şi le spunea pe nume, făcea diverse treburi cu îndemânare şi dăruire.

A pierdut două case, luate de apa care trece prin poartă. De două ori le-a reconstruit. L-am văzut pipăind, măsurând şi cioplind lemnul pentru cadrul ferestrelor, am văzut cum geamul s-a îmbinat perfect, de parcă rama ar fi fost făcută la un atelier de tâmplărie.

Când era Ionuţ mic, bunicul îi făcea ilice şi cojocele din lâna oilor pe care le creştea, iar bunica i le broda frumos. Din păcate, le-am dat pe toate altor copii, când nu i-au mai fost bune.

Chiar şi după ce m-am despărtit de fiul lor, am continuat să îmi vizitez socrii cu care mă înţelegeam de minune. Oameni simpli, modeşti şi de o dărnicie iesită din comun, oameni care m-au tratat ca pe copilul lor şi care, ultima dată când am fost la ei s-au aşezat plângând în uşă, rugându-mă să mă mut acolo, să uit că băiatul lor mi-a fost soţ şi să mă consider fiica lor.

Ea a murit acum trei ani, iar aseară s-a stins şi el. Să le fie ţărâna uşoară!!!