Atentat la integritate psihică

Nici măcar în tabără nu ar avea atâta timp liber. Zi şi noapte, indiferent de ora la care câinele meu cere să fie scos afară, omul acesta este acolo, rezemat de vreo maşină sau pe jumătate ascuns între două maşini din parcare, cu braţele încrucişate pe piept. Sub formă de morişcă se învârt în capul meu gânduri legate de casă, de blog, de prieteni, de viaţă. Aproape că nu văd pe unde merg. Nici pe bărbatul acesta nu l-am văzut până când nu m-a întrebat ce vârstă are câinele meu. I-am răspuns politicos, deşi nu eram datoare. A doua zi am remarcat că se ferea de Bruno, că se temea de orice câine care se apropia de el. Cu ce scop m-a întrebat?

E înalt, solid, brunet, parcă uns cu untdelemn. Privirea îi e lipicioasă. După atâta timp de când o simt când trec pe lângă omul acesta, a început să ardă. O palidă urmă de speranţă m-a încălzit în săptămânile trecute. Poate mi se pare, îmi spuneam în gând, ştiind că nu arăt ca o femeie  fatală, că mersul meu nu e menit să incite, că nu mă îmbrac provocator. A remarcat şi soţul meu că nu îşi dezlipeşte privirea de pe mine, că e ca un tăun atras de lampa ce luminează în noapte, confirmându-mi astfel temerile. Sunt ultima redută necucerită din cartier? I se pare că ascund în cală niscaiva comori? E vreun obsedat? Ar trebui să râd sau să mă tem?

Încerc să evit întâlnirile cu acest om. Caut alte drumuri pe care să îmi plimb câinele. Bruno simte că nu-i teritoriul său şi refuză să se uşureze, oricât l-aş plimba. Încearcă tot felul de răsuciri şi muşcături de lesă. Vrea pe strada lui, acolo unde mi se încreţeşte pielea când ajung, din cauza omului care atentează la integritatea mea psihică. Mă feresc întotdeauna să mă uit spre el. Nu ştiu ce înseamnă privirea aceea, dar simt că arde mai rău decât un glonţ ricoşat aiurea, un glonţ ce te atinge când nici nu te aştepţi. Îmi vine uneori să mă întorc plină de furie şi să întreb: la ce dracu te holbezi?

Ieri am ieşit (iar) cu câinele afară. La colţul blocului Bruno a făcut un popas pentru pipi. Am auzit o maşină oprind în dreptul nostru, chiar în curbă. Ce soi de şofer e ăsta? Am întors capul şi l-am văzut. Era el, omul din cauza căruia nu mai pot trece liniştită pe stradă. Se uita la mine. Privirea îi era pătrunzătoare, însă nu transmitea nimic. Pe faţă nu îi tresărea nici un muşchi. Nu a rostit nici un cuvânt, nu a schiţat nici un gest. Tăcea şi se uita. Am chemat câinele şi m-am întors în casă. Scena m-a dus cu gândul la o întâlnire între un şarpe şi o pasăre. Încă nu sunt lămurită cine pe cine hipnotizează, dar ştiu că situaţia asta trebuie să înceteze. O percep ca pe un atentat la integritatea mea psihică.

Povestirea este 100% proaspătă şi adevărată, chiar dacă textul participă la jocul celor 12 cuvinte găzduit de Eddie.