Ne atacau din toate părțile, cu o ferocitate care îmi îngheța inima în piept și mă făcea să înțeleg că viața omului atârnă uneori de un fir de păr. Le simțeam răsuflarea fierbinte pe picioare, le vedeam balele curgând pe pămantul întărit de gerul prelungit, le urmăream dinții clămpănind în gol, pregătindu-se de asaltul final. Încremenită de spaimă, incapabilă să mă mișc sau să reacționez, cu respirația accelerată, arătam ca o statuie căreia doar ochii i se învârt înnebuniți în cap. Nu am nici o șansă! Nici cea mai mică șansă! urla un gând captiv.

Atunci l-am simțit pe Bruno. Era de nerecunoscut, mai fioros decât toți câinii care voiau să ne sfâșie. Blana ciocolatie se înfoiase, colții săi albi luceau hipnotic în lumina lunii pline, buzele îi tremurau, încrețite de încordare. Atacul a fost scurt și extrem de violent. Dinții i s-au înfipt în gâtul unui ciobănesc corb, șeful haitei, tartorul. Am văzut cum a țâșnit sângele. Câțiva stropi mi-au sărit pe mână. Căldura lor m-a trezit din amorțeală. Am fugit, am fugit cu disperarea omului care știe că mai are o singură șansă.

Încuiată în casă, cu picioarele tremurând și inima pulsând în gât, priveam pe fereastră. Lupta se încheiase. Ciobănescul corb era mort și nici Bruno nu mai avea mult pe firul vieții. Doi bărbați stăteau cu genunchii pe el, încercând să îl imobilizeze, iar al treilea îl sugruma. În ochii lor era un nesfârșit amestec de teamă și ură. Degetele noduroase ale bărbatului strângeau mai tare, și mai tare… Întins pe o parte, lipsit de vlagă, câinele respira tot mai greu.

Vina mă copleșea. Voiam să urlu, dar sunetele refuzau să iasă în aerul încărcat de răutate, de mirosul sângelui și al morții. Bărbatul și-a scos degetele din gâtul blănosului meu. M-am apropiat. Eram încă amorțită, doar pe jumătate conștientă de cele ce se petreceau în noapte. Am întins o mână spre Bruno. A clipit, mi-a lins degetele, a ridicat laba și mi-a acoperit cu ea obrazul. Mă recunoștea, mă iubea chiar și în ciuda faptului că îl abandonasem în acele clipe îngrozitoare.

Plânsul a venit ca o eliberare. Urletul neîntrerupt care i-a urmat a spart liniștea din jur. Eram sălbăticiunea care își vede puiul în colții lupilor și știe că nu îl poate salva. Bruno, Bruno, să nu mori! Sunt lângă tine și te iubesc! Bruno, rămâi cu mine! Brunooo! În ochii obosiți i-am citit dorința de a trăi. Atunci am știut că va lupta cu toate forțele pentru a supraviețui, așa că m-am trezit liniștită din coșmarul provocat de luna plină care îmi zâmbea aseară prin fereastră și de atacul violent al câinilor despre care am citit în Shantaram.