Urăsc surprizele, mai ales când sunt din genul celor care provoacă neplăceri. Urăsc, de asemenea, momentele în care văd cum toată lumea iese din casă, cu diverse treburi sau numai pentru vreo plimbare, iar eu nu am nici un motiv pentru care să scot nasul în frig și nici un loc spre care să îmi îndrept pașii. Astăzi, când i-am văzut ieșind pe ușă, am simțit cum îmi cade tavanul în cap. Am chițăit scurt: hei, hei, sigur nu ați uitat ceva acasă?
S-au întors râzând și mi-au spus că a fost o glumă, că au vrut doar să vadă cum reacționez când pleacă de acasă, de parcă nu știau deja că sufăr și stau cocoțat pe calorifer, să pot vedea strada care îi poartă departe de mine. Tati mi-a pus la gât zgarda, iar mami a înhățat repede aparatul foto. Așa e ea, optimistă. Își imaginează mereu că “de data asta va face fotografia anului”. M-au plimbat prin cartier, să îmi etalez blănița ciocolatie și zâmbetul irezistibil.
Când au considerat că sunt destul de obosit, m-au înghesuit lângă o grădiniță de bloc și mi-au permis să mă joc prin zăpadă. Liber! Doar cu zgarda la gât. Fără lesă. Pentru prima dată în viața mea, în afara parcului de căței, fără lesă. Era pustiu pe acolo. Mami făcea poze. Eu îi tot întorceam spatele, nepăsător la frământarile ei de fotograf fără chemare spre această artă.
O clipă mai târziu, simțurile mi-au intrat în alertă. Mușchii s-au încordat. Am țâșnit așa cum doar glonțul mai țâșnește din pușcă. Într-o fracțiune de secundă eram la 15 metri de mami și tati, dornic să prind în dinți jugulara piticaniei care mă tot lătrase mai devreme. Reapăruse în calea mea din senin. Noroc că am simțit, în ultima clipă, că e cățea. Am făcut un salt pe deasupra ei, m-am uitat nedumerit în toate directiile și m-am retras cu bruma de demnitate pe care o mai aveam.
Ai mei au tremurat până acasă. Spuneau că nu au mai văzut așa ceva. Acum sunt convinși că nu doar gura e de mine. Cică aș fi o bestie dacă mi-ar acorda libertate. Atacul meu neașteptat, neanunțat și nefinalizat a speriat-o încă mai tare pe biata doamnă care, văzând cu ce viteză mă îndrept spre odorul ei, și-a imaginat probabil că nu mai au scăpare.
Ca să vedeți cât de repede se poate alege praful de faima mea de cățel blând și jucăuș! Atacul bestiei va rămâne mult timp subiect de discuție în casa noastră. Și când mă gândesc ce urât începuse ziua, cu o surpriză neplăcută. Iată că am reușit să le întorc favorul și să îi surprind, la rândul meu, cu ceva neplăcut.
Poza făcută cu o secundă înainte de atac. Vă pupă Bruno!
Bine ca s-a oprit la timp :) Chiar ”Aventurile lui Bruno”… <3
Am tras o spaima sora cu moartea! Nu mai pupa el libertate. :))
Eee, nici chiar asa… educa-l mai bine :p
Te cred ca te-ai speriat… ai avut palpitatii :))
Nu poate fi educat. Il rasfatam prea tare. :))) Si oricum, preferam sa il tinem in lesa, decat sa mai trecem prin asa emotii. :)
Te pup, Brunut, dar fii si tu mai cuminte :p prea sperii lumea :)))
:))))) Eu vreau sa ii mananc, nu sa ii sperii. :)))
Buna asta :)))))))))))) Atunci mananca-i :))))
:)))) Cu mustar sau fara? :p
Cu mustar, e de o mie de ori mai bun :)))))) :P
:)))))) Merci de sfat, chef! Asa voi face data viitoare! :)))