S-au scris teancuri de cărți și au răsunat cântece multe pe tema asemănărilor și diferențelor dintre om și câine. Voi, cei care aveți sau ați avut câine, le știți foarte bine, chiar dacă nu ați ascultat nici măcar melodia cântată de Mihai Constantinescu, Iubiți și câinii vagabonzi. Știu și eu care sunt asemănările și deosebirile dintre om și câine, căci mi s-au gudurat pe la picioare o mulțime de câini și am cunoscut mulți oameni. O clipă am fost tentată să spun invers, dar este de preferat să rămân o drăguță, nu?

În copilărie, am primit cadou un cățel. Bobiță. Un pechinez drăgălaș, cu ochi negri și lătrat ascuțit. Ar fi putut concura cu succes la orice concurs canin de frumusețe. L-am păstrat doar câteva zile, după care l-am trimis înapoi, căci nu mă asculta deloc, iar mie îmi era jenă să vorbesc singură pe drum. Era prea plin de el și credea că se descurcă singur, că nu are nevoie de stăpân, că frumusețea îi ține loc de orice. Oare nu așa se întâmplă și cu oamenii?

Unul dintre patronii la care am lucrat avea un câine lup. Locotenent de poliție ieșit la pensie. Câinele, nu stăpânul. Un uriaș fioros de care nu te puteai apropia decât dacă îi duceai mâncare. Trebuia să ai totuși grijă, căci de cum te întorceai cu spatele se repezea să muște. Câți oameni, cât de mulți oameni se poartă la fel!

petmart.ro

Când l-am cunoscut pe Rex, era doar piele și os. Un câine maidanez inteligent și foarte, foarte blând. Atât de blând încât îi furau rațele mâncarea din castron. Un singur lucru nu îmi plăcea la el. Era fricos. Frica era singurul sentiment care îl făcea să mă trădeze. Îl iertam mereu, așa cum i-am iertat și pe oamenii care, de frică, mi-au făcut vreodată rău. Prea puțini oameni sunt atât de puternici încât să își poată domina frica, nu?

Cum era boxerul mamei mele? Jucăuș, calm, cuminte. Prea cuminte pentru un câine. Prietenos. Prietenos cu toată lumea. Iubea oamenii. Pe toți îi iubea. Nu putea face diferența între cel care îl hrănea și cel ce îi dădea cu șutul. Se gudura pe lângă toți, pe toți îi lingea. Lăsa capul jos și mergea cuminte în urma oricui se mișca. Aveți idee la câți oameni am văzut această atitudine?

Pe Chandra am iubit-o mult. Era prostuță pentru un malamut de Alaska. Probabil că undeva în genele ei se strecurase o greșeală. Mă iubea și ea. Mult, prea mult, mult prea mult. Mă iubea atât de mult, încât nu putea sta fără mine. Mă iubea atât de mult, încât îmi distrugea toate lucrurile ce îmi purtau mirosul, de nervi că iar am abandonat-o pentru a merge la serviciu. Îi știți și voi pe oamenii care fac rău numai persoanelor pe care le iubesc?

Pe Sultan, ciobănescul meu mioritic, l-am lăsat la urmă. El va rămâne pentu totdeauna marea mea dragoste, animalul meu preferat, câinele meu cel mai drag, mai bun, mai inteligent și mai iubitor. Nu avea ochi pentru nimeni altcineva. Nu răspundea decât la comenzile mele. Își cunoștea bine locul și nu încerca să se impună când nu îi permiteam. Nu îmi era animal de companie, ci frate, prieten, egal. Și-ar fi dat viața pentru mine. Era demn, dar știa să își arate dragostea clipă de clipă fără să pară umil, slugarnic, neajutorat. Cunoașteți mulți oameni care să se potrivească acestei descrieri?