Îmi atrage atenţia de cum mă urc în autobuz. Este înalt şi bine clădit. Poartă un trening simplu, ce pare abia cumpărat. Ceea ce îl face special, ceea ce îl diferenţiază de alţi băieţi, este părul. Are acea culoare exotică, fascinantă, care de-a lungul vremii a stârnit ură nejustificată, a uimit şi a înspăimântat generaţie după generaţie sau a declanşat pasiuni nebune. Este roşcat. Nu ai cum să treci pe lângă el fără să îl observi. Nu are tenul acela alb, tipic persoanelor cu părul roșu. Câţiva pistrui rătăciţi în jurul nasului îi îmbogăţesc aspectul seducător. Cred că este de o seamă cu mine, 14-15 ani. Îl privesc aproape insistent şi el observă. Îmi zâmbeşte cald. Parcă a răsărit soarele. Mă topesc instantaneu. Vine puţin mai aproape de mine şi asta mă sperie. Fac un pas înapoi. Ne studiem de la distanţă. Ne zâmbim. Mi-e teamă să clipesc. Dacă dispare? Cu ochii în ochii lui, mă pregătesc să cobor. Am ajuns la penultima staţie, aproape de gara de sud.

Am o plăsuţă pentru tanti Lila. Îi duc pâine şi lapte în fiecare zi, de când s-a îmbolnăvit. Coboară şi el. Grăbesc pasul, de teamă că va încerca să vorbească. Îl simt în spatele meu. Îi simt privirea care arde. Merg tot mai repede. Dar nu destul de repede. Nu vreau să mă piardă. Vreau doar să ştie că nu sunt pregatită să vorbesc cu el.

La întoarcere, îl văd în staţie. Oare pe mine mă aşteaptă? Urc în autobuzul 25, dar nu mă urmează. Ne privim lung, în ochi, ca un fel de rămas bun. Acasă, lucrez de zor la puloverul gri cu glugă început în vară. Vreau să îl termin până mâine. Este un model nou, pe care l-am găsit într-o revistă străină. Mă uit la andrele şi văd totul roşu. Văd părul ca focul, văd zâmbetul care îmi dădea fiori de plăcere. Ciudat este că nu ştiu ce culoare au ochii lui. Dar intensitatea privirii nu poate fi uitată.

Astăzi încerc să plec de acasă tot cam la aceeaşi oră ca şi ieri. De cum cobor din autobuz, îl văd. Mă aşteaptă. Se ridică de pe bancă şi vine spre mine. Sunt puţin speriată şi foarte, foarte bucuroasă. Mă simt frumoasă. Poate chiar sunt. Încearcă să îmi vorbească şi asta mă sperie. Fug. Sunt timidă. Nu ştiu să vorbesc cu băieţii. Mă sperie.

Cât timp a fost tanti Lila bolnavă, ne-am întâlnit zi de zi. M-a aşteptat în staţie, a mers până la blocul ei, m-a condus înapoi la staţie. Ne-am privit în ochi tot timpul. Ne-am spus poveşti fără să deschidem gura. Ne-am făcut declaraţii de dragoste doar din priviri. Am visat la el în fiecare seară. Mi-am imaginat că mă va ţine de mână, că îi voi atinge părul roşcat, atât de frumos.

Într-o zi, înainte de a mă urca în autobuz, mi-am făcut curaj şi i-am spus că nu ne vom mai vedea, că tanti Lila este bine, de parcă el ar fi ştiut ce făceam eu pe acolo în fiecare zi. Mi-a spus că va veni după mine, că mă va căuta, că vrea să ne vedem în continuare. L-am crezut. M-am urcat în autobuz şi dusă am fost.

Nu l-am mai văzut de atunci. Oare aşa bine m-am ascuns?