Elevă în clasele gimnaziale fiind, simţeam o crâncenă invidie faţă de colegii mei de clasă care veneau la şcoală cu  mâna ruptă, bine bandajată. Deveneau imediat centrul atenţiei, erau protejaţi, iar profesorii îi scuteau de calvarul de a scrie.

Spun calvar pentru că eu aşa percepeam scrisul. Eram realmente îngrozită în zilele cănd tatăl meu era acasă şi aveam teme de făcut, pentru că avea de la mine aşteptări prea mari, pe care credeam că nu le pot onora. As fi vrut sa nu mai scriu…

Avea pretenţia să am caietele impecabile, liniate cu două culori, iar scrisul să fie perfect din punct de vedere al conţinutului şi al caligrafiei. Pentru absolut orice greşeală îmi rupea foaia şi îmi lovea degetele cu muchia riglei. Cu cât mă speriam mai tare, cu atât făceam mai multe greşeli, iar pedepsele se înmulţeau.

Să nu vă închipuiţi că tatăl meu era vreun zbir fără suflet, dar sfaturile profesorilor, mândria de părinte şi dorinţa de a-şi vedea copilul cât mai sus îl făceau să îmi ceară mai mult decât puteam da.

Normal că o mână ruptă m-ar fi scutit o perioadă de serile în care adormeam plângând cu capul pe birou, normal că îmi invidiam colegii şi că îmi doream cu ardoare să am motive să nu mai scriu.

În disperarea mea, coboram cele trei etaje în viteză, la fiecare opt trepte mă izbeam de zid(adunate erau saşe buşituri la fiecare coborâre), dar niciodată nu mi s-a clintit vreun os de la locul lui, nu am avut “şansa” să am măcar o  fisură.