Elevă în clasele gimnaziale fiind, simţeam o crâncenă invidie faţă de colegii mei de clasă care veneau la şcoală cu mâna ruptă, bine bandajată. Deveneau imediat centrul atenţiei, erau protejaţi, iar profesorii îi scuteau de calvarul de a scrie.
Spun calvar pentru că eu aşa percepeam scrisul. Eram realmente îngrozită în zilele cănd tatăl meu era acasă şi aveam teme de făcut, pentru că avea de la mine aşteptări prea mari, pe care credeam că nu le pot onora. As fi vrut sa nu mai scriu…
Avea pretenţia să am caietele impecabile, liniate cu două culori, iar scrisul să fie perfect din punct de vedere al conţinutului şi al caligrafiei. Pentru absolut orice greşeală îmi rupea foaia şi îmi lovea degetele cu muchia riglei. Cu cât mă speriam mai tare, cu atât făceam mai multe greşeli, iar pedepsele se înmulţeau.
Să nu vă închipuiţi că tatăl meu era vreun zbir fără suflet, dar sfaturile profesorilor, mândria de părinte şi dorinţa de a-şi vedea copilul cât mai sus îl făceau să îmi ceară mai mult decât puteam da.
Normal că o mână ruptă m-ar fi scutit o perioadă de serile în care adormeam plângând cu capul pe birou, normal că îmi invidiam colegii şi că îmi doream cu ardoare să am motive să nu mai scriu.
În disperarea mea, coboram cele trei etaje în viteză, la fiecare opt trepte mă izbeam de zid(adunate erau saşe buşituri la fiecare coborâre), dar niciodată nu mi s-a clintit vreun os de la locul lui, nu am avut “şansa” să am măcar o fisură.
Scrierea pe blog reprezintă o formă captivantă de exprimare personală și interacțiune online, oferind oamenilor o platformă digitală pentru a împărtăși idei, experiențe și pasiuni. Plăcerea de a scrie pe un blog este susținută de diverse motive, iar această activitate a devenit un fenomen global care îmbogățește cultura digitală contemporană.
Unul dintre motivele principale pentru care oamenii aleg să scrie pe blog este nevoia de a-și exprima gândurile și sentimentele. Blogurile devin un canal de comunicare personalizat, unde autorii își pot împărtăși perspectivele unice asupra lumii, creând astfel o conexiune autentică cu cititorii. Această formă de expresie le oferă posibilitatea de a-și pune în cuvinte visele, temerile, bucuriile și trăirile, transformându-le într-o narativă personală și captivantă.
Un alt motiv important este dorința de a împărtăși cunoștințe și experiențe. Oamenii care au dobândit expertiză într-un anumit domeniu sau au trecut prin experiențe semnificative doresc să ofere informații valoroase și să îi inspire pe alții. Prin intermediul blogurilor, aceștia devin profesori virtuali, contribuind la creșterea colectivă a cunoașterii și la formarea unei comunități online active.
Pe lângă aceste motive, scrierea pe blog oferă și posibilitatea de a construi o prezență online și de a dezvolta abilități de comunicare și scriere. Autorii devin creatori de conținut, învățând să-și structureze ideile, să folosească cuvintele în mod eficient și să dezvolte un stil propriu. Această evoluție în abilitățile de comunicare poate avea un impact pozitiv asupra carierei și vieții personale.
De asemenea, blogurile devin spații de interacțiune socială, unde cititorii pot comenta, împărtăși păreri și forma legături. Această comunitate virtuală oferă un sentiment de apartenență și susținere reciprocă, întărind motivul de a continua să scrii și să împărtășești.
În concluzie, plăcerea de a scrie pe blog este alimentată de nevoia umană de exprimare, dorința de a împărtăși cunoștințe, construirea unei prezențe online și dezvoltarea abilităților de comunicare. În lumea digitală din ce în ce mai interconectată, blogurile rămân mijloace semnificative prin care oamenii își pot găsi vocea și își pot împărtăși contribuția unică la bogăția informațională globală.
Invidioaso! :))
Mi-am adus acum aminte de “Envy” :))
Am asa o vaga impresie ca am fost muza postarii, intr-un fel sau in altul ;)
Invidii de-astea copilaresti am avut si eu de vreo 2-3 ori in scoala. Si eu eram un elev model. La mine “zbirul” a fost mama :))
Eh, invidii de-astea nu-s de blamat :)) Si, uite, ca tot la scris ai ajuns :P
O zi placuta!
Ce repede ai remarcat contradictia… :))
Aveam articolul pregatit de cateva zile, dar apucasem sa il public pe cel cu “Doua din zece” si n-am vrut sa plictisesc vorbind tot de scris. Dar m-a stimulat “envy”. :))
Bună Vienela!
Interesantă povestiaoara ta din timpul școli și
poate că sfaturile tatălui nu au fost în zadar, acum
îi mulțumești!
Un weekend cât mai plăcut îți doresc!
Te îmbrățișez cu drag!
Ma bucur ca tia placut. Unele sfaturi chiar mi-au folosit, altele mai putin.
Te pup si eu!!!
De abia cand devenim parinti, ne dam seama de ce au procedat intr-un fel sau altul. Oricum, nu am fost si nu sunt pentru “corectia prin bataie”.
Un weekend placut !
Eu mi-am “altoit” baiatul de cateva ori cand era mai mic. Are o fire imposibila, o personalitate puternica(tot eu l-am incurajat sa o dezvolte, apoi a inceput sa ma deranjeze), face doar ce vrea daca incerc sa ma impun. Trebuie luat cu blandete si devine mielusel, dar uneori nu aveam rabdare. :((
Acest weekend este placut, pentru cei carora le place ploaia. :))
Si e mai bine asa. Eu niciodata nu mi-am dorit sa patesc ceva rau. Cu ce scop ? Dca nu mai scriu cateva zile, trebuie sa scriu cand imi revin mult mai mult.
Dar alea cateva zile mi-ar fi adus momente de relaxare, de uitare… Erau foarte importante pentru un copil de 11-12 ani.
Noroc ca pe ai mei nu-i interesa catusi de putin daca si cum imi fac temele. Nu cred ca mama a vazut vreun caiet de-al meu (poate doar in trecere si pe post de obiect de pleznit :D). De “tati” nici nu amintesc. Ce treaba aveau ei? Nici nu eram fiul lor. Eu eram din aceia care veneau cu mana rupta din diverse motive (apropo, sania pe trepte e solutie sigura :D), dar care erau pusi sa scrie cu ailalta (eu-s stangaci si pot scrie cu amandoua). Oricum la noi se lua nota in fiecare zi la fiecare materie din ziua aia si temele le faceam de la scoala si erau punctate (era altfel decat in Romania). Probabil daca mi-ar fi rupt ambele maini, gaseau doamnele o solutie :P. N-as fi scapat.
Eu de la mama-natura sunt stangace, dar tot tatal meu m-a invatat(obligat) sa scriu cu mana dreapta, sa folosesc cutitul cu mana dreapta… Restul treburilor il fac cu stanga(arunc mingea, car sacosa, fumez etc. :-P).
Ma gandesc la bietii vostri profesori, cat aveau de calculat la sfarsitul semestrului… :))
:)) Interesante amintiri…dar mai mult ca sigur ti’a fost de folos tot pe viitor:p
Scriu destul de frumos, ordonat, dar asta nu are mare importanta. Am invatat in schimb sa nu imi chinui copilul pentru satisfacerea orgoliului meu. :-P
Macar acum scrii foarte bine, virtual :)
Serios? Multumesc! :”>
Sincere vorbe spuse inainte de marea calatorie :) Mereu sunt mai sincer decat de obicei ori de cate ori urmeaza un eveniment deosebit :P
Sa inteleg ca in rest esti cam mincinos? :))
Chiar ai vrut să-ţi rupi oscioarele ;)) Oare dacă se întâmpla, ai mai fi crezut că este o idee bună?;;)
Probabil imi schimbam parerea. Am simtit ce inseamna acum vreo cinci ani, cand am fost la un pas de a-mi farama capul si am bagat cotul sa ma protejez(am alunecat din alergare si am cazut pe spate), care s-a cam fisurat. :))
Din contra.. e mult mai rau daca ti-ai rupe ceva .. ai fi scutit de scris.. dar atunci cand trebuie sa dai vreun examen/test ceva .. o sa iti fie mult mai greu… sa umbii dupa lectii , etc. Am o colega in clasa si-a rupt degetul si o stat vreo 1 luna cu el in ghips si acum are de dat la lucrari .. o groaza.
La 11 ani nu dadeam examene si cred ca oricum nu mi-ar fi pasat. :-P
Probabil daca s-ar fi intamplat mai tarziu…
Vienela maica… cred ca fiecare vroia sa aiba cite-o ‘hiba’ ca sa fie-n centrul atentiei si sa scape de calvar! Stiu ca n-am vrut miini si picoare rupte dar gripe si junghiuri cu siguranta DA. Acum nu mi le doresc nici in cosmaruri macar. :))
Mala, ce surpriza mi-ai facut!!! Nu ma asteptam sa te vad pe la mine. :))
Imi era pur si simplu groaza de momentele in care trebuia sa scriu, niciodata nu scapam fara lacrimi. :((
Inca mai am momente in care ma port cu inconstienta, de parca nu mi-ar pasa de nimic(mai ales cand sunt fericita). :))
Ce e mai dubios: un tip care intra cu capul intr-un gard de fier, sau o tipa care se izbeste voluntar de toti peretii?
P.S. Si eu, cand eram mic, am avut mana dreapta fracturata – ghips 30 zile. N-am fost scutit de scris (pentru ca eram la gradinita – grupa mare – si nu se punea problema de asa ceva), dar am devenit instant cel mai respectat din gasca de puradei. Se pare ca mana mea “de piatra” era o arma de temut.
Ambii sunt dubiosi, traiesc pe marginea prapastiei!!! :))
Cat am ras citind despre arma care te-a facut respectat. :))
Tu trebuie sa mai scrii pentru ca scrii foarte frumos si avem nevoie! Asa ca…ai mare grija, da? :)
Aura, cred ca nu ai citit articolul. :))
Dorinte de copil! E bine ca Dumnezeu da ascultare doar unora dintre rugaciunile de copil! Multi ani si scrieri pe noul domeniu!
Multumesc mult, Marius!
Si cat de fierbinte imi doream sa imi rup mana… :)) Bine ca nu m-a ascultat. :))
Interesant,tatal tau semana mult cu mama mea:))))
:)) Hai ca e buna asta!!! :)) D-aia imi place de tine, ca esti mereu pusa pe glume. :-P
N-ar fi tinut mult “bucuria” :P
N-am avut niciodata mana rupta cand am fost mica. Am patit-o de-abia acum aproape 4 ani, cand am fost agresata pe strada. Asta s-a intamplat pe 4 august si aripa a fost rupta destul de urat, s-au deplasat bucatelele de os pe acolo, am avut “metale” bagate in el. Pe 10 septembrie reincepeam cu scrisul in forta. E drept ca mai chinuisem cateva cuvinte si pana la momentul ala…
Stiu povestea, ca am mai citit din cand in cand franturi din blogul tau, dar am mers tiptil, sa nu las urme. :))
Pana si baietii mei(sotul si copilul0, iti cunosc povestea si suferintele indurate.
Bine ai venit pe la mine!!! Sunt incantata cu adevarat.
Imi e teama sa comentez pe blogul tau, ca ai cam multe reguli si nu sunt sigura ca ma incadrez. :-P
nu-mi vine sa cred :) chiar ti-ai dorit sa ai o mana rupta?! :))
:) copii fiind, tuturor ne trec uneori prin cap, ganduri nastrusnice.
Ganduri venite din cauza ca imi era frica de serile interminabile… :))
De ce te plangi ! Ai invatat sa scrii si inca bine.
Dovada blogul tau !
Multumesc! :-P
:)))) cat am ras cand am vazut faza asta:”coboram cele trei etaje în viteză, la fiecare opt trepte mă izbeam de zid”. Eu iubeam sa scriu. Si acum imi place foarte mult. Cand eram mica, rescriam multe lectii doar din placerea de a scrie:) ieseam mereu la tabla, la fel, din placerea de a scrie;;)
Imi placea si mie sa scriu, dar cand nu era tata acasa si mai ales cand ma jucam de-a scoala si ii puteam lua eu pe altii la intrebari. :))
In cazul meu, mama a fost cea care si-a asumat supravegherea lectiilor mele in cls 1 si 2, si si mie imi rupea foaia ! Desi nu a fost vorba de lovit vreodata, doar imi rupea foaia si astepta acolo, langa mine, ca sa nu cumva sa chiulesc si sa o iau de la capat cu tema respectiva ! Si eu am incercat asa in mod manipulativ-dramatic de cateva ori sa imi frec degetele ca si cum ma dureau sau erau amortite de atat scris, si sa oftez mai puternic, dar pe mama pur si simplu o pufnea rasul in fata mea cand imi vedea aceste gesturi care nu numai ca nu foloseau la nimic, dar probabil ca si aratau ca eu nu am avut niciodata talent artistic actoricesc ! Iar eu, care eram disperat sa nu cumva sa par ridicol tocmai in fata ochilor mamei mele, imi inghiteam oftatul, si o luam de la capat cu scrisul…ce era sa fac ?! Problema e ca pe mine nu m-a mai supravegheat nimeni dupa cls a 2-a, pt ca atunci deja invatasem ca nu era voie sa chiulesc de la facut teme, sau de la scris cat de cat ordonat, si de acolo inainte, parintii mei s-au declarat satisfacuti re disciplina lectiilor, si nu s-au bagat niciodata la probleme de fond, adica daca rezolvam exercitiile corect sau daca scriam compuneri in mod stilistic adecvat si on-topic, ei probabil considerand ca trebuie sa ma descurc cu chestia asta singur si sa suport consecintele unei note mai bune sau mai proaste cat de cat pe meritul meu personal…si daca la matematica, mai puteam sa aplic o formula, si mai le nimeream, (iar la problemele mai grele la care nu era clar ce formula trebuia sa aplic, pur si simplu ori o nimeream, ori n-o nimeream, dar per total macar luam nota de trecere), in schimb la romana, mai ales cu compunerile sau, mai tarziu cu comentariile literare, eu am fost DEZASTRU, mai ales la invatatul sa ma exprim atat concis, cat si on-topic, (exact ca acum cand scriu pe bloguri), ca mie absolut toti profesorii de lb romana/literatura mi-au scris cu rosu ca TREBUIE neaparat sa invat sa ma exprim mai la obiect si mai SCURT ! Si acum tin minte ca la Bac efectiv HABAR nu aveam ce sa scriu despre un subiect, despre Arghezi parca, (ca eu nu citisem decat Zdreanta, dar intrebarea NU era despre Zdreanta), insa am reusit totusi sa scriu vreo 8 pagini…nici acum nu stiu ce naiba am avut de scris in 8 pagini despre un subiect in legatura cu care nu stiam nimic, plus cum naiba am luat nota 8…cred ca efectiv pur si simplu nu a avut nimeni putere sa citeasca alea 8 pagini, si mi-au dat nota pe cantitate (1 punct pt fiecare pagina scrisa !)…desi asta era mai pe vremuri, cand probabil se dadeau note mai indulogente la Bac si trecea aproape toata lumea, acum mai bine de vreo 12 ani !
Incercam si eu la inceput cu un pic de teatru, dar se enerva si nu imi doream asta. Eu am fost mai puturoasa, daca puteam scapa de facut lectii eram fericita.Imi placea sa alerg, sa ma joc, nu sa stau in casa cu stiloul in mana. :))
Cred ca nu se mira nimeni ca ai putut scrie 8 pagini despre ceva ce nu stiai… :))
Intrasera la spam comentariile si abia aseara am descoperit.
Habar nu am daca imi apare comentariul, ca a disparut cand am dat click ! Incerc din nou sa vad ce se intampla !
Nu inteleg de ce iti baga comentariile la spam.
Am darul sa-mi imaginez tot ce citesc si crede-ma, am crezut ca pocnesc de ras cand am vizualizat o fetita mica si dragalasa trantindu-se pe scari, ofticata ca nu reuseste sa-si provoace o fractura, preferabil deschisa :)))))
Nu tineam neaparat sa fie deschisa(nici nu stiu daca la vremea aia aveam idee ce inseamna asta). :))
Nu eram chiar micuta, ci inaltuta si musculoasa. :))