Bătrânul se lasă purtat de braţele puternice ale fiului său. De la pat şi până la căruciorul cu rotile e doar un pas. Un pas pe care el nu-l va mai putea face nicicând. Întinde mâna spre obrazul nebărbierit şi mâna tremură. Nu va mai strânge nicicând în pumn arcuşul fermecat, nu va mai ridica în veci oamenii în picioare, la concerte. Bătrânul zâmbeşte senin. Ştie că nu s-a pierdut nimic. Fiecare concert, fiecare partitură, fiecare notă continuă să răsune în mintea lui. Priveşte norii şi ei îl salută dansând. Ai săi îl văd ca pe o povară, un neputincios ce trebuie îngrijit permanent. El se simte acelaşi mare artist. Când rămâne singur se refugiază în lumea lui tainică şi dă drumul şoaptelor celeste, copile născute din împreunarea unei vioare cu un arcuş fermecat, dar mai întâi îşi face rugăciunea, aşa cum a făcut-o întreaga viaţă, înainte de fiecare repetiţie sau concert:

Amar Rămâne Când Ucizi Şoapte. Ultimul Leac fermecat se topeşte, se prelinge, se încheagă. Mierea se transformă în chihlimbar. În chihlimbar rămân pe veci întemniţate dulcele şi cântul. Vântul e tăios. Soarele arde. Norii dansează. Ploaia nu spală. Agonizând, arcuşul îşi plânge cu un scârţâit vioara. Tăcere amară va fi, de or muri. Mă închin ţie, arcuş fermecat, făuritor de şoapte celeste, darnic părinte ce ungi cu miere sufletele. Făgăduiesc să nu-ţi ucid nicicând şoaptele dulci. Ajută-mă să-mi ţin făgăduinţa, arcuş fermecat. Si Bemol Major!

nori-dansand-1024x768