Arcuşul fermecat – despre viata, creatie si moarte

Arcuşul fermecat – despre viata, creatie si moarte

Bătrânul se lasă purtat de braţele puternice ale fiului său. De la pat şi până la căruciorul cu rotile e doar un pas. Un pas pe care el nu-l va mai putea face nicicând. Întinde mâna spre obrazul nebărbierit şi mâna tremură. Nu va mai strânge nicicând în pumn arcuşul fermecat, nu va mai ridica în veci oamenii în picioare, la concerte. Bătrânul zâmbeşte senin. Ştie că nu s-a pierdut nimic. Fiecare concert, fiecare partitură, fiecare notă continuă să răsune în mintea lui.

Priveşte norii şi ei îl salută dansând. Ai săi îl văd ca pe o povară, un neputincios ce trebuie îngrijit permanent. El se simte acelaşi mare artist. Când rămâne singur se refugiază în lumea lui tainică şi dă drumul şoaptelor celeste, copile născute din împreunarea unei vioare cu un arcuş fermecat, dar mai întâi îşi face rugăciunea, aşa cum a făcut-o întreaga viaţă, înainte de fiecare repetiţie sau concert:

Amar Rămâne Când Ucizi Şoapte. Ultimul Leac fermecat se topeşte, se prelinge, se încheagă. Mierea se transformă în chihlimbar. În chihlimbar rămân pe veci întemniţate dulcele şi cântul. Vântul e tăios. Soarele arde. Norii dansează. Ploaia nu spală. Agonizând, arcuşul îşi plânge cu un scârţâit vioara. Tăcere amară va fi, de or muri. Mă închin ţie, arcuş fermecat, făuritor de şoapte celeste, darnic părinte ce ungi cu miere sufletele. Făgăduiesc să nu-ţi ucid nicicând şoaptele dulci. Ajută-mă să-mi ţin făgăduinţa, arcuş fermecat. Si Bemol Major!

 

 

Într-un colț al existenței, unde timpul își lasă amprenta asupra trupului și a sufletului, se desfășoară o poveste tulburătoare despre viață, creație și moarte. Bătrânul, purtat cu grijă de brațele puternice ale fiului său, traversează pragul dintre pat și căruciorul cu rotile. Însă, în inima sa, rămâne o forță nemuritoare, o melodie veșnică pe care nici măcar umbrele morții nu o pot știrbi.

În lumina palidă a zâmbetului bătrânului se reflectă întreaga sa viață dedicată muzicii. Prin ochii săi senini, privind norii care îl salută dansând, el își găsește alinarea în faptul că fiecare notă, fiecare partitură, continuă să răsune în mintea sa. Astfel, răspunsul la trecerea inevitabilă prin pragul moartei pare să fie gravat în această simfonie a existenței.

Cu mâna întinsă spre obrazul nebărbierit, mâna tremurândă nu dezvăluie slăbiciune, ci amprenta unei vieți pline de emoții și creativitate. Arcușul fermecat, odată stăpânit cu măiestrie, acum devine martorul trecerii timpului și al schimbării inevitabile. Însă, bătrânul nu se simte pierdut; dimpotrivă, se regăsește în fiecare notă, în fiecare șoaptă a viorii sale.

În momentele de singurătate, el se refugiază într-o lume tainică, eliberând șoaptele celeste. În această lume interioară, fiecare arcuș prelinge un ultim leac fermecat, iar mierea se transformă în chihlimbar. Aici, dulcele și cântul sunt întemnițate pe veci, iar vioara devine poarta către eternitate. Cu o rugăciune rostită, el își aduce aminte de întreaga sa viață dedicată artei, iar fiecare șoaptă devine un jurământ de a nu uita niciodată dulcea melodie a existenței sale.

Cu vântul tăios, soarele arzător și norii dansând, bătrânul înțelege că viața nu poate fi ștearsă de ploaie. În agonie, arcușul își plânge vioara, iar tăcerea amară se așterne ca un veșmânt pe sufletul său. Într-un ultim moment de slăbiciune, el se închină arcușului fermecat, făuritor de șoapte celeste, și își făgăduiește să nu ucidă niciodată acele șoapte dulci care au fost complicele său în călătoria sa prin viață.

Așa se încheie simfonia vieții, cu o rugăciune către arcușul fermecat și un apel către si bemol major, nota care aduce echilibrul în armonia existenței. În această poveste a vieții, creației și morții, bătrânul rămâne un mare artist, iar melodia sa continuă să răsune în eternitatea șoaptelor celeste.

Desi oamenii care au citit textul si-au exprimat dorinta de a primi o continuare, iata ca nu am reusit. Uneori scriu impinsa de un impuls inexplicabil, fara sa stiu cum si daca voi reusi sa termin povestea. Dar o puteti face chiar voi, dragilor, fiecare dupa imaginatia lui si dupa felul in care isi doreste sa se termine. Eu atat am reusit cu acest text si-mi pare rau ca nu s-a putut mai mult.