Într-o perioadă mă chinuia rău talentul. Nu îl puteam lăsa neexploatat şi mă apucasem să îi fac lui Ionuţ tot felul de jucării şi hăinuţe din resturi de materiale de prin casă. De la o căciuliţă şi o vestă tricotată, am ajuns perseverând să mă descurc şi la chestii mai grele. I-am făcut un cojocel dintr-un cojoc pe care eu nu îl mai purtam, i-am făcut ursuleţi şi tigri imenşi(pentru cât era el de micuţ), pe care i-a transformat în saci de box, cu care s-a antrenat câţiva ani, mi-am făcut un ghiozdănel care a luat drumul Spaniei, când cea mai bună prietenă a lui Ionuţ s-a mutat acolo, dar niciodată nu m-am gândit să îmi folosesc “talentul” în alte scopuri, ca în imaginea asta:
Însă amintirea cea mai dragă pe care o are băiatul meu este legată de omizi. Venise o prietenă pe la mine cu fetiţa ei, făcusem o cafea şi nu reuşeam să ne înţelegem în casă de gălăgia copiilor, aşa că le-am propus să meargă afară să se joace. Câteva minute a fost linişte în casă, după care s-au întors încântaţi, pentru a ne arăta frumoasa omidă pe care o găsiseră în spatele blocului.
Aşa mi-a venit ideea de a-i pune să adune cât mai multe omizi, din puful cărora să le fac câte un pulover călduros. Le-am dat câte o punguţă şi i-am trimis afară, la treabă. Mai mult de o oră nu le-am mai auzit guriţa şi nu i-am mai văzut prin casă. Dar când s-au întors cu pungile pline de omizi, încântaţi la gândul că vor avea pulovere pufoase şi colorate, pentru care munciseră stând în genunchi în iarbă, am rămas blocată. Nu ştiam dacă să râd de situaţia pe care o creasem sau să plâng de mila lor, de mutrişoarele dezamăgite pe care le-au făcut când le-am spus că ar fi mai bine să renunţăm la proiect, pentru că ar fi păcat să om_râm atâtea vietăţi nevinovate.
Nu încercaţi să păcăliţi copiii aşa, probabil veţi auzi mult timp reproşuri. Totuşi, este posibil ca peste ani, când copiii vor fi mari, o asemenea amintire să vă facă să zâmbiţi.
Dacă vă este teamă să lăsaţi copiii să se joace cu omizi, puteţi alege varianta de mai jos, omida făcută dintr-o şosetă desperechiată, legate din loc in loc cu elastic.
Foarte frumoasa omida din ciorap, mi-as dori si eu vre-o 10, dar asta doar pentru ca sant roz :D si imi amintesc de dresurile matusi mele Tania din Galati ( sora celei de a cincea mea mama vitrega )
:)) Este dureros si in acelasi timp haios pentru noi, cei de afara, sa citim despre matusa Tania.
Sunt atat de simplu de facut… Si toti avem sosete desperechiate, care chiar nu reusesc sa inteleg cum de raman singure. :))
:)) Ideea a fost chiar ingenioasa…dar in timp ce citeam chiar ma gandeam “cum poate sa faca asa ceva?:o chiar se paote?” si dupa m’ai linistit…e bine sa profiti de toate talentele pe care le descoperi:)
:)) Acelasi lucru mi-a spus si prietena mea, dupa iesirea copiilor din casa. Chiar a crezut, timp de cateva momente. :))
Eu nu pot pune mana pe omizi:s imi plac, dar doar sa le vad de la departare:)
Macar o ora ati stat linistite, cat timp copiii au avut ” treaba” :))
Mie mi-au placut mereu. Sunt atat de pufoase, iar unele au niste culori uimitoare.
A fost o tactica buna, desi nu imi explic de unde mi-a venit ideea. :))
Cu asta, mi-ai amintit de o mică răutate făcută cuiva pe când eram mai mititică.
Nu zic despre ce e vorba, că mi-e rușine și acum să-mi amintesc, dar tot așa, profitasem de naivitatea cuiva mai mic decât mine, ca mai apoi să mă simt ca o nemernică văzând că am fost luată în serios și mi-au fost urmate ”indicațiile”.
Am si eu o asemenea amintire, dar o tin ascunsa. Pot doar sa va spun ca am luat o bataie sora cu moartea pentru gluma aia. :))
Eu cred ca omizile alea ar fi trebuit folosite totusi intr-un scop constructiv. Macar ca o gustare de dup-amiaza si tot ar fi mers insistat, de vreme ce erau gata adunate. Ma gandesc c-ar fi iesit o crema din ele… Daca nu comestibila, macar ca masca de fata pentru urmatorul joc: mancatorii de omizi de pe Terra si martienii scarbosi…
Deh, zic si eu… Ros de invidie… :D
Unde erai in acea zi? Cum de nu mi-ai dat atunci ideea? O crema cu iaurt si usturoi ar fi mers de minune. :))
Unde sunteti voi, diacritice? Acolo scrie fată sau faţă? :-P
Mama doamne cate din astea imi facea mama :D Cred ca e adaptarea la mediu a mamelor. Si eu i-as fi convins sa le guste :D
Mai degraba unele femei au simtul umorului mai dezvoltat. Au fost mamici care m-au privit socate, dezgustate de ceea ce i-am putut face propriului copil. :)) Le intelegeam, daca l-as fi pus sa le manance. Si cate asemenea glume i-am mai facut… Si cat ne distram amintindu-ne… :))
Si mie mi s-a “copt” o sarcina de-asta gospodareasca cand eram intr-o vacanta la tara. Am fost trimisi sa culegem o “planta-minune” care nu exista. Ne-am pierdut prin coclauri si ne-am ciondanit tot uitandu-ne dupa o iarba care sa semene cu descrierea celor mari. Evident, n-am gasit nimic, dar ne-am intors spre seara franti de oboseala – cred ca asta a fost scopul :D…
:)) Eu am patit-o acum cativa ani, cand am plecat cu o prietena italianca sa cautam prin muntii lor o plantuta care la magazin se vindea foarte scump. Nici nu stiam bine ce caut, ca vazusem doar niste frunze ofilite la magazin si pe noi ne interesa radacina, care arata ca un pastarnac minuscul. Am reusit sa gasesc trei(3) pastarnaci d-astia toata ziua. :))
mie imi place husa aia de la 4×4 :) este super frumoasa mai ales ca mie imi place albastru
Iti pot face una in cateva zile. Cat oferi pe ea? :))
Super idea cu omida facuta din ciorap ! :)
Asa este. Si nici nu trebuie sa muncesti prea mult. Ba chiar pot face copiii asa ceva, au si ocupatie, isi dezvolta si unele abilitati. ;)
Mi-e sila de omizi. Ca de toate taratoarele. Mereu ma gandesc cum de un fluture atat de frumos se poate transforma in viermi atat de scarbosi :(
Totusi, jucaria-omida roz e draguta.
Mie mi se par frumoase, dar mereu am avut impresia ca nu au nici o legatura sau asemanare cu fluturii.
Sa iti amintesti de jucarie, cand vei deveni mamica. ;)
Nu-mi place lucrul manual.Nu sunt bună şi nici nu ştiu unde sa ascund sumedeniile de nimicuri de care nu se bucura nimeni in lipsa unui copil.Asta e si esenta vietii tale. Tot ce faci e o lectie de viată pentru fiul tau. De asta si reperele tale siunt sus de tot dar cred ca si asteptările. Azi am rasfoit ceva mai mult jurnalul tau virtual. Sigur m-a trezit prinţul din povestea cu frumoasa adormita. Tocmai ce i-am spus sa nu vină acasă fără o cutie cu licoare neagră.Poate asa mă molipsesc şi eu cu ceva energie, dacă nu nativă,măcar indusă.
E bine că ai dexteritate să faci jucării de genul ăsta. Nu-mi plac omizile reale fiindcă distrug frunzele copacilor. O frunză mâncată de omizi arată groaznic, totuşi jucăria e drăguţă.
Mamăăă, cât a mai cipcălit ăla/aia de-a îmbrăcat roata! :-O
Sau a furat fața de masă a bunicii? :D
ha. erai o norocoasă . pe atunci copiii mai puteau fi păcăliţi astfel. în ziua de azi ţi-ar fi ţinut o lecţie despre din ce e făcut puful, ce este în interiorul omizii şi câte altele de nu îţi mai trebuia nici linişte nici idei :)).
dar altfel îmi place ingeniozitatea cu care ţi-ai făcut rost de puţină tihnă .