Mi-a atras atenţia vocea ta subţire, încărcată de emoţie. Vorbeai o limbă ce îmi părea cunoscută şi m-am grăbit să îmi imaginez că eşti copil al străzii, fiinţă mult prea devreme abandonată în jungla urbană. Mă priveai cu încredere şi speranţă, de parcă în mâinile mele s-ar fi putut găsi rezolvarea oricărei probleme. Eu îmi cunoşteam limitele, tu îţi ştiai neputinţele. O speranţă de-a dreptul nebună mi-a şoptit cuvinte magice: orice ar fi, încearcă să ajuţi. Nu trece nepăsătoare pe lângă un nefericit copil al străzii, mai ales dacă îţi cere ajutor. Să nu îţi pese dacă familia şi prietenii vor ajunge să-ţi spună uluiţi “aproape te ştiu, departe îmi eşti” când te implici în rezolvarea cazurilor fără speranţă. “Aproape că nu te recunosc; departe te duci cu stolul de păsărele din cap!”, îţi vor spune…

Nu mi-a păsat şi nu îmi pasă! Să nu vă pese nici vouă, dacă simţiţi imboldul de a ajuta! Am îngenunchiat în stradă, am strâns la piept copilul speriat, l-am purtat pe braţe în casă, l-am hrănit pe săturate şi l-am încurajat. Mare lucru nu îi puteam promite, iar asta îmi producea o durere surdă acolo unde se spune că stă ascuns sufletul. Cu disperare în glas îi chemam pe cei deja pricepuţi în salvarea acestor copii ai străzii, căci eu nu îi pot găzdui nici măcar o noapte. În timp ce căutam soluţii, un fior m-a străbătut din cap şi până în picioare: copilul pe care încercam să îl salvez avea copii! Ar fi fost inuman să îl opresc lângă mine sau să îl dau spre adopţie. Cu inima strânsă l-am prins iar în braţe şi l-am repus în locul unde îl găsisem.

Văzându-se iar liberă, pisicuţa (da, întreaga poveste este despre un pui de pisică) s-a învârtit în jurul meu indecisă, sfâşiată între dorinţa de a duce alături de mine o viaţă bună şi nevoia de a se întoarce la puişorii înfometaţi. În mine creştea o revoltă surdă, vie, cumplită. Chiar nu putem găsi soluţii pentru ca străzile să nu mai fie populate de copii nefericiţi, de pisicuţe speriate, de căţei înfometaţi? Chiar nu le putem întinde o mână de ajutor? Nici măcar eu, revoltata, nu puteam face nimic concret, ci doar plângeam/le plângeam de milă. Pisica m-a privit în ochi pentru ultima dată, parcă spunându-mi: “aproape te ştiu, departe îmi eşti…”.

pisica-alb-negru

pisica maidaneza alb negru pisica slaba mancand pisicuta alb negru mancand

cum stii ca pisica alapteaza

Relatarea, cât se poate de adevărată, încearcă să scoată încă o dată la lumină viaţa de noapte a oraşelor, lanţurile invizibile cu care ne sunt legate mâinile, dorinţa mea de a schimba în bine traiul omului şi al animalului şi, totodată, participă la jocul găzduit de Eddie. Tema săptămânii: Aproape te ştiu.