Mi-a atras atenţia vocea ta subţire, încărcată de emoţie. Vorbeai o limbă ce îmi părea cunoscută şi m-am grăbit să îmi imaginez că eşti copil al străzii, fiinţă mult prea devreme abandonată în jungla urbană. Mă priveai cu încredere şi speranţă, de parcă în mâinile mele s-ar fi putut găsi rezolvarea oricărei probleme. Eu îmi cunoşteam limitele, tu îţi ştiai neputinţele. O speranţă de-a dreptul nebună mi-a şoptit cuvinte magice: orice ar fi, încearcă să ajuţi. Nu trece nepăsătoare pe lângă un nefericit copil al străzii, mai ales dacă îţi cere ajutor. Să nu îţi pese dacă familia şi prietenii vor ajunge să-ţi spună uluiţi “aproape te ştiu, departe îmi eşti” când te implici în rezolvarea cazurilor fără speranţă. “Aproape că nu te recunosc; departe te duci cu stolul de păsărele din cap!”, îţi vor spune…
Nu mi-a păsat şi nu îmi pasă! Să nu vă pese nici vouă, dacă simţiţi imboldul de a ajuta! Am îngenunchiat în stradă, am strâns la piept copilul speriat, l-am purtat pe braţe în casă, l-am hrănit pe săturate şi l-am încurajat. Mare lucru nu îi puteam promite, iar asta îmi producea o durere surdă acolo unde se spune că stă ascuns sufletul. Cu disperare în glas îi chemam pe cei deja pricepuţi în salvarea acestor copii ai străzii, căci eu nu îi pot găzdui nici măcar o noapte. În timp ce căutam soluţii, un fior m-a străbătut din cap şi până în picioare: copilul pe care încercam să îl salvez avea copii! Ar fi fost inuman să îl opresc lângă mine sau să îl dau spre adopţie. Cu inima strânsă l-am prins iar în braţe şi l-am repus în locul unde îl găsisem.
Văzându-se iar liberă, pisicuţa (da, întreaga poveste este despre un pui de pisică) s-a învârtit în jurul meu indecisă, sfâşiată între dorinţa de a duce alături de mine o viaţă bună şi nevoia de a se întoarce la puişorii înfometaţi. În mine creştea o revoltă surdă, vie, cumplită. Chiar nu putem găsi soluţii pentru ca străzile să nu mai fie populate de copii nefericiţi, de pisicuţe speriate, de căţei înfometaţi? Chiar nu le putem întinde o mână de ajutor? Nici măcar eu, revoltata, nu puteam face nimic concret, ci doar plângeam/le plângeam de milă. Pisica m-a privit în ochi pentru ultima dată, parcă spunându-mi: “aproape te ştiu, departe îmi eşti…”.
Relatarea, cât se poate de adevărată, încearcă să scoată încă o dată la lumină viaţa de noapte a oraşelor, lanţurile invizibile cu care ne sunt legate mâinile, dorinţa mea de a schimba în bine traiul omului şi al animalului şi, totodată, participă la jocul găzduit de Eddie. Tema săptămânii: Aproape te ştiu.
Pisicile se aciuează din când în când şi la mine în curte, printre cele deja existente, dar mi-ai amintit o întâmplare de pe vremea copilăriei mele. Locuiam la parterul unui bloc şi, din când în când, apăream acasă cu câte o pisică. După rugăminţi nu chiar îndelungi şi insistente primeam aprobare s-o păstrăm. (Părinţilor mei le plăceau mâţele, iar faptul că locuiam la parter făcea ca accesul animăluţelor pe fereastră să nu deranjeze vecinii de scară). Pisica despre care povestesc era lihnită şi foarte sperioasă. Am hrănit-o şi am culcat-o în camera mea. S-a băgat în lada patului. Am lăsat fereastra deschisă ca să poată ieşi şi intra după voie sau nevoie. Peste noapte am simţit mişcare. În lada patului nici urmă de pisică adultă. Aveam în schimb un pisoi de vreo două săptămni. Pisica mieuna sub geam pentru că nu reuşea să urce cu încă un pisoi. Sperioasă cum era, oricât am încercat să o recuperăm, n-am reuşit. Aşa că i-am înapoiat pisoiul şi… dusă a fost. 🙂
Probabil ceva de genul acesta as fi patit si eu daca pastram pisicuta si nu observam ca are pui. :)))
Fără prea mare legătură, mi-am adus aminte de un “copil al străzii” din vremuri mai tulburi, pe care nu-l ştiu decât din poveştile mamei şi ale surorilor ei. Era motan în toată firea, speriat de moarte după un bombardament. Ele l-au găsit în faţa porţii, când s-au întors din adăpost. N-a fugit de ele, dar nici nu s-a apropiat, L-au strigat în fel şi chip, dar a reacţionat doar când i-au spus Bimbo. Le-a urmat în curte şi în casă şi a rămas cu ele. Până la câţiva ani după război, când s-au mutat. L-au luat cu ele, fireşte, dar Bimbo a fugit de vreo 3 ori, a străbătut un sfert de Bucureşti ca să se-ntoarcă la vechea lor adresă. De două sau trei ori l-au găsit şi l-au recuperat, dar ultima oară a plecat şi dus a fost…
Tot din vremurile tulburi de dupa razboi imi povestea mama despre o pisicuta aciuata in curtea ei. Dupa ce ca pisica era slaba moarta, mama si prietena ei (ambele mai mici de zece ani pe atunci) se luptau pentru ea, o trageau de picioare, o intindeau, fiecare sperand sa o castige doar pentru uzul propriu. La un an arata de parca ar fi fost sarpe, nu pisica. Lungaaa si slaba… :)))
ce s-a intamplat cu tema ta? vezi? asa rar dau pe aici ca nu sunt la curent :))
ce s-a intamplat cu tema ta? vezi? asa rar dau pe aici ca nu sunt la curent :)) – See more at: http://vienela.ro/aproape-te-stiu-departe-imi-esti/#sthash.WIGY00NP.dpuf
M-ai abandonat, prietene, m-ai abandonat. Crezi ca nu am vazut si nu am suferit? :))
Mai stii ceva de pisicuta? Ai mai intalnit-o?
Mi s-a parut aseara ca o vad la scara vecina, dar pana am ajuns eu se ascunsese la subsolul blocului. Am vazut in schimb alte trei pisici cu pui, toate avand in jur de 6-8 luni.
[…] mele îi plăceau pisicile. Adunase cu zecile în casă. Mirosul lor era insuportabil. Mă întorceam de la şcoală şi […]
Mama mea îmi zice mereu că sunt ”mama răniților! 🙂 Pisica, care este acum răsfățata casei, era la poartă mică,murdară,speriată și nu se mai oprea din mieunat.Probabil un ”om bun” a lăsat-o pe stradă.Avea piciorușele strâmbe și mustățile tăiate,semn că cineva și-a exersat cruzimea pe ea.Era o zi de octombrie friguroasă și nu m-a lăsat sufletul să o las în stradă.M-am uitat la ea și mi-a venit să-i strig ”aproape te știu”.Semăna cu fostul nostru pisoi care plecase într-o seară și dus a fost.Îl avusesem mai mult de 10 ani.Era ca un membru al familiei.Am suferit cu toții când nu a mai venit,așa că, în momentul când au văzut ghemotocul zgribulit, toată lumea a fost de acord că trebuie să-l păstrăm,că e un semn,că Tigruț(așa îl chema pe pisoiul pierdut)ni l-a trimis. 😀 Au trecut doi ani și jumătate de atunci.Ne mai supără el cu poznele lui(săpatul în ghivecele cu flori,ciocănitul la fereastră,în miezul nopții,când se hotărăște să vină acasă,etc)dar momentele haioase sunt mult mai multe.
La fel am făcut și cu ultima achiziție,cățelul vecinului de vis-a vis.Când am văzut halul în care l-a bătut și l-a dat în stradă pe o vreme ploioasă și friguroasă mi s-a rupt sufletul de el.Așa că acum are un loc în curte lângă alte două cățelușe ”pescuite” de la poartă. 🙂
Cat de bine ne asemanam! Si mie tot “mama ranitilor” mi se spune in familie. :)))
Am in casa cinci animale, toate adunate de pe strazi. Doua dintre pisicute erau la un pas de moarte cand le-am bagat in casa. 🙂
Iti spun sincer ca as mai aduna, daca as dispune de mai multi bani. Mi se rupe inima cand trebuie sa plec de langa cate un animal, sa il las in strada…
Așa este, e complicat mai ales când stai la bloc.Oricum mă bucur să știu că am un ”tiz”. 😀 <3
Da, ar fi si prea mare aglomeratie, plus cheltuielile, care nu sunt chiar mici cand se aduna animale multe… <3