Skip to main content

Ape întunecate

Astăzi (31 mai 2018)…, în ultima zi de primăvară, beau cafea, rememorez evenimentele ultimelor zile și zâmbesc. Landlady a noastră a venit în vizită, pentru prima dată în cele aproape trei luni de când stăm la ea. L-a auzit lătrând pe Bruno și a întrebat, cu mirarea ieșindu-i prin toți porii: aveți câine? Da, i-am răspuns noi. V-am anunțat când am închiriat casa și ați spus că vreți să îl vedeți înainte de a vă da acordul. Aha, și nu am mai venit, nu-i așa? Shit! Un alt rahat ne-a făcut să sunăm ieri la poliție: în mașina nepotului, parcată pe strada noastră, tremura de zor și bombănea de unul singur un drogat care a refuzat să plece, ba chiar a urlat polițiștilor că e autoturismul lui. Bine că sora mea vine în Scoția abia pe 3 iulie, altfel sigur nu i-ar fi fost bine boschetarului.

Mă gândesc… la noi, oamenii. Mi-e greu să înțeleg cum pot unii să trăiască prefăcându-se clipă de clipă. Unde le este bucuria de a-și petrece viața în armonie cu propria ființă? Cum se pot suporta când se privesc în oglindă și văd o imagine despre care știu, în sinea lor, că nu are nimic în comun cu ceea ce se ascunde în interior? Și, mai ales, cum își pot imagina că atitudinea lor falsă ar putea păcăli vreodată oamenii inteligenți?

Sper… că voi avea diplomația de a râde numai pe ascuns atunci când voi mai vedea cum unele persoane fură texte scrise bine și le postează pe internet ca fiind ale lor, iar mai apoi se trădează singure răspunzând la comentarii cu propoziții găunoase și pline de greșeli gramaticale.

În casă… e tot mai frumos. La fiecare ieșire cumpăr câte un obiect drăguț care să îmi amintească de locurile prin care am trecut sau care doar să dea un aspect de “acasă” încăperilor.

Pisicile mele… îmi sfâșie sufletul. Dorul de ele mă macină încet, încet.

Câinele meu… are alergie la oamenii la care eu am alergie. V-am spus vreodată că îmi ies pete pe creier și cuvinte pe gură când dau peste proști infatuați și peste ipocriți care și-ar vinde sufletele pentru o clipă de “mai bine”?

Prin Scoția… avem parte în fiecare săptămână de patru anotimpuri. Cu excepția acestei săptămâni, când cele 22 de grade de afară s-au simțit de parcă ar fi fost 40 în România. Nu am mai văzut picătură de ploaie de vreo zece zile. Tot mai des mă gândesc că Scoția ar fi un tărâm de nelocuit dacă temperaturile ar ajunge la peste 35 de grade.

Prin blogosferă…, ca de fiecare dată când scriu în jurnalul de femeie simplă (pagina 116), promit să trec mai des.

Un lucru plănuit pentru săptămâna viitoare… să îmi păstrez calmul; să îmi păstrez calmul; să îmi păstrez calmul când oameni neînsemnați îmi toacă nervii.

Un citat/proverb favorit… “Te vei stinge, răpusă de apă, de nisip, de rugină, de staţionare, de chiar nefericirea ce te macină, într-o singurătate de infern. Vei observa cu durere cum carena-ţi va renunţa să te susţină, vei plânge lacrimi sărate ce vor umple oceanul, vei remarca, sfâşiată, că fiecare piesă a ta, ca şi întregul, au devenit insignifiante. Atunci vei reciti, cu ochii tulburaţi de agonie, epistola mea sinceră. Vei remarca abaterea de la subiectul principal şi vei rămâne, o ultimă clipă, pe gânduri. Dacă o vei aprecia sau nu, încă nu ştiu.” – Epistolă către o epavă – fragment dintr-un articol care mie mi se pare atât de bun, încât l-aș înrăma și l-aș agăța la locul de muncă și la panoul virtual al blogosferei. Nu o fac din cauză că prea puțini dintre colegii mei ar înțelege tot ce am ascuns sub cuvinte.

O fotografie preferată… Ape întunecate:

Comments
  • Eduard June 1, 2018 at 10:42 am

    Frumos articolul. 🙂

  • Post a comment

    Threaded commenting powered by interconnect/it code.