Apa trece, pietrele rămân

Apa trece, pietrele rămân. Iată un clişeu de care ne folosim adesea, uitând că apa are forţa de a împinge la vale tot ceea ce îi blochează trecerea. Tot apa are şi răbdarea de a măcina piatra particulă cu particulă. Următorul răsărit ar putea scoate la iveală o albie pe deplin modificată. Următorul ceas ar putea crea iluzia că iarba s-a transformat în plete de ondină. Următorul fâlfâit de aripi ar putea metamorfoza inima de porumbel într-o cireaşă bine coaptă. Următorul nor plutind în albatru infinit ar putea lăsa impresia că s-a suit la cer apa ce legăna o barcă. Următorul val ar putea fi galben de toamnă sau clinchet de gene din piatra măcinată de apa ascunsă în sora Fântână. Om-ştafetă, călare pe o bicicletă aş putea străbate viaţa, din crâng şi până unde se termină râul obosit. Cine îmi va urma?

“am hotărât în sfârşit să plec
să pornesc de pildă dintr-un grajd înecat în aburi
să merg aşa până la un crâng (tufiş) unde mă aşteaptă sora Fântână
să mă reazem acolo de prăbusirea ei” – Versuri de Gellu Naum (Sora Fântână)

Reţeta:

Se dau 12 cuvinte-piatră: bicicleta, porumbel, ceas, barca, galben, falfait, plete, gene, albie, rasarit, nor, cliseu.. Se amestecă bine într-un ciur, lăsând apa şiroi să curgă peste ele. Când sunt bine spălate se răstoarnă pe o hârtie albă şi se ascund printre alte cuvinte. Se formează textul. Se scrie titlul-proverb: Apa trece, pietrele rămân. Se suie în tabel. Se invită prietenii la un club de lectură. Se cere o favoare: like şi share. 😛