Animalele și copiii mici au multe în comun

Animalele și copiii mici au multe în comun

Animalele și copiii mici au multe în comun. Veți vedea de ce susțin acest lucru. Avea nepotul meu vreo 3 ani. Soră-mea nu putea merge nici la wc fără el, că plângea de îl știa tot blocul. Într-o zi m-am enervat și nu i-am dat voie să meargă cu ea. A plâns, a urlat, s-a tăvălit. A bătut cu picioarele în podea, m-a zgâriat, mi-a aruncat priviri ucigătoare. Eu, de neclintit.

După o vreme, speriată că i se face copilului rău, am schimbat tactica. M-am prefăcut că plâng, încercând să îl imit cât mai bine. “Vleau a Omi, vleau a Omi” (vreau la Romi), urlam lângă el, țopăind pe ambele picioare.
S-a oprit, din cale afară de mirat, m-a urmărit, apoi a început să râdă și s-a potolit. Mare i-a fost mirarea soră-mii când a venit și l-a găsit râzând în hohote.

Atitudinea ei îmi dă speranțe

Acum încerc să aplic varianta asta cu Onix, care latră la orice mișcă dincolo de geam. Deocamdată pare să funcționeze. De câte ori “latru”, uită de pericolul de afară și vine să vadă ce am pățit. E tare amuzantă. Atitudinea ei îmi dă speranțe. Mă întreb de ce nu am procedat și cu Bruno la fel. Până la urmă, animalele și copiii mici au multe în comun, după cum spune și Ana-Maria Negrilă.

De mâine asta e prioritatea: mă ocup de câini așa cum m-am ocupat de băiatul meu. Știu, fiecare cioară își laudă puiul, dar jur că al meu e deosebit: politicos, atent, cuminte, inteligent, haios. Desigur, ca să o conving pe Onix să înceteze cu apăratul ferestrelor, trebuie să îmi mai exersez lătratul, căci sună fals și asta îl nedumerește până și pe Bruno.

 

 

 

Cred că mă voi înregistra, căci este prea amuzant ca să mă distrez singură. După care probabil veți spune că nebunii și Vienela au multe în comun. 

Fără nimic în comun cu cele de mai sus, iată una dintre “poveștile” mele preferate. O poveste cu animale și copiii. Copiii Dunei.