Amurgire

Să urci treaptă cu treaptă, copile, până când ajungi în vârf. Acolo este locul tău de drept și doar acolo vei găsi darurile pe care ți le-a pregătit viața. Nu îți va fi ușor urcușul, dar stăruința te va servi cu credință și te va duce întotdeauna spre mai sus, spre mult doritul succes. Cuvintele înțelepte ale mamei l-au urmărit întreaga viață, motivându-l când îi era greu. A urcat odată cu soarele, tot mai sus pe cerul existenței. Uneori a întâlnit stânci dificil de escaladat, alteori a zărit cu coada ochiului prăpastia ce abia aștepta să îl înghită. Dacă s-a temut, nu a spus nimănui. A continuat să urce, pas cu pas, treaptă cu treaptă, scările vieții.

Pe la jumătatea distanței a observat un lucru ciudat: soarele nu putea ține pasul cu el. Pe măsură ce pașii îl purtau tot mai sus, uriașul galben ce străjuia cerul își pierdea strălucirea, se lăsa mai jos, tot mai jos, înspre o banală amurgire. Tare i-a mai bătut inima în piept de mândrie. Să nu te dai bătut, copile! Să-i depășești pe toți! Să cucerești vârful, copile! Urmând prețioasele sfaturi, într-un final a ajuns în vârf. Și-a făcut ochii roată, nedumerit. Vârful pe care cu greu îl cucerise era pustiu. Nici urmă de suflete, nici urmă de comori. Doar vântul nemilos ce spulberă iluzii îi era alături. Dincolo de trepte, sus, în vârf, nu îl aștepta nimic. Ajunsese la capăt de drum.

Singur și trist, s-a așezat în iarbă, așteptând apropiata amurgire. Of, mamă, cât de tare te-ai înșelat! M-am grăbit să urc spre vârf, ignorând florile ce mă salutau, izvoarele ce îmi susurau, păsările ce îmi ciripeau. Cu ochii la trepte, am uitat să mă bucur de panoramă, de tot ceea ce viața are mai frumos. Abia când am ajuns în vârf am privit adevărul în ochi: de aici nu mai am unde pleca. Stau și aștept amurgirea…